Vulcan

Satul dintre nori
Text: Daniela Spînu
Foto: Daniela Spînu și Ana A. Negru

Nu departe de Braşov, înconjurat mai din toate părţile de munţi, şi totuşi în plin podiş, se găseşte comuna Vulcan ori Wolkendorf, aşa cum au numit-o saşii, iar Wolken se traduce nori. Nu mi-am putut explica denumirea şi nici de la locuitori nu am aflat mai multe, însă originile ei se pierd departe în timp, încă de la începutul secolului 14.

Din Cristian încă puţin...
Mai faci încă 5 km din Cristian până la localitatea cu pricina, şi descoperi că de-a lungul a două-trei străzi principale, înşirate frumos şi ordonat, casele, mai toate în stil săsesc, alcătuiesc o comunitate de oameni simpli si muncitori. Am observat că foarte mulţi mergeau cu bicicleta, tineri, bărbaţi, femei, indiferent de vârstă, şi in ciuda aspectului îngrijit şi bine păstrat al locuinţelor, ce-ţi dau impresia că te afli de fapt într-un orăşel, căruţele care circulă din când în când te readuc la gandul că acesta este un sat.
În ziua în care am ajuns în Vulcan, străzile erau puţin circulate, iar la marginea satului, „în câmp” mulţime de oameni participau la pusul cartofilor. Saci întregi aşezaţi în picioare, unul lângă altul, şi oamenii aplecaţi deasupra rândurilor, pe fundalul spectaculos al unor vârfuri de munţi acoperiţi de zăpadă, în soarele sfios al dimineţii alcatuiau un tablou tipic al vieţii de la ţară. Tot la marginea satului se întinde şi o ferma destul de mare, cu grajduri şi multe utilaje folosite în agricultura, construită probabil pe vremea comunismului si a C.A.P.-urilor, puţin folosită acum.
M-am plimbat vreme de căteva ore de-a lungul străzilor, în sus şi în jos pentru a prinde ceva din culoarea locului, iar oamenii mă priveau curioşi de fiecare dată. Părea că de-aş fi întrebat şi numai ceva simplu ar fi intrat dornici în vorbă cu mine.

Piloni ai trecutului
Prin mijlocul satului şi de-a lungul străzii principale curge un râu traversat des de poduleţe, iar în centru se găseşte vechea şcoală germana, construită între anii 1892-93, cu o arhitectură aparte, împodobită cu doua statui frumoase pe zidul din faţă şi din spate, dar care astăzi este aproape în ruină. Şi nu este renovată, deoarece clădirea este încă disputată de Biserica Evanghelică şi Primărie.
Că tot am menţionat de Biserică, aceasta este o clădire frumoasă, construită încă din secolul 13, în stil romanic iniţial, apoi căpătând elemente gotice, înconjurată de ziduri uriaşe, înălţate din necesitate pe vremea atacurilor tătare. Mi-au trebuit minute bune să dau de intrarea în curte, deoarece clădirea se înalţă tăcuta din spatele primăriei şi cum porţile săseşti sunt mai toate mari şi asemănătoare, greu ghiceşti care este cea a Bisericii.
Se pare că intiţial, în Vulcan se aflau doar câteva familii de români restul fiind saşi, şi deci evident primii locuitori au fost tot de origine germană, astăzi însă raportul este inversat majoritatea caselor sunt locuite de români , iar saşii au rămas puţin sub o sută ca număr. Totuşi în ciuda acestor cifre comunitatea evanghelică de aici este puternică, iar Biserica deţine şi o Casă de Odihnă, unde oricine poate primi cazare la preţuri mici, deşi aici vin vara mai mult străini. Preotul este si el un om tânăr şi entuziast,ce pare să ştie foarte bine cum să le vorbească celor mai în vârstă dar este si foarte preocupat de tineri şi de formarea acestora. O altă clădire cu istorie este moara satului, construită în 1524, foarte renumita la timpul ei. Acum, deşi mai are încă aproape toate componentele necesare, ea este inutilizabilă, iar oamenii au găsit alte mijloace de măcinare ori nu mai au nevoie. La urma urmei totul poate fi cumpărat de-a gata. Chiar şi la sat.

Satul dintre nori
Vulcan este încă cu adevărat o lume a saşilor prin infăţişare, în ciuda numărului lor mic, prin construcţiile pe care aceştia le-au ridicat şi prin amprenta puternică pe care au lăsat-o asupra locului. Cât despre numele german, ei bine acesta plasează satul undeva unde norii coboară din munţii mai tot timpul albi, şi-l înconjoară, dându-i o atmosferă aparte.

Galerie foto