Interviuri
Revista Satul - Anul III, nr. 10, 2011


Interviu cu Dan Puric
Interviu cu sculptorul Neculae Purcărea


Câştigătorii concursului


Ţăranii, consideraţi astăzi fără viitor, vor salva România

Scriitorul Ovidiu Hurduzeu s-a născut în Bucureşti la 12 iunie 1957. După absolvirea în 1981 a Facultăţii de Limbi Străine, secţia Engleză-Franceză, a lucrat ca profesor în satul Vintileanca, de lângă Mizil. În 1983 a devenit redactor la Editura Politică (actuala editură Humanitas). În 1988 părăseşte România şi se stabileşte în SUA. În 1997 îşi obţine doctoratul în “French and Humanities” la Stanford.
A publicat articole in “Idei in dialog”, “Romania Literara”, “Convorbiri Literare”, “Rost”.
A publicat următoarele volume:
“Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley”, Iaşi, Timpul, 2005;
“Unabomber, profetul ucigaş”, Bucureşti, Logos, 2007;
“A Treia Forţă. România profundă”, Bucureşti, Logos, 2008 (coautor: Mircea Platon);
“A Treia Forţă. Economia libertăţii. Renaşterea României profunde”, Bucureşti, Logos, 2009 (editor, împreună cu John Crysostom Médaille)


- Ce înseamnă ţăranul român pentru dvs?
Ţăranul român este România. Am fost, suntem şi, prin voia lui Dumnezeu, vom rămâne ţărani. Fără ţărani, România nu va mai fi ţara noastră, ci un tărâm străin.

- Care credeţi că e modelul de dezvoltare ce l-ar avantaja cel mai bine pe ţăranul român, astfel încât să se perpetueze rostul din oameni şi din locuri?
În primul rând, să precizăm termenul “dezvoltare”. Majoritatea economiştilor şi politicienilor români înţeleg prin “dezvoltare” creştere economică, în mod ideal, nelimitată. O creştere economică anuală de peste 10%, cum a avut China timp de câteva decenii, este visul românesc. Puţini par să înţeleagă că un astfel de vis, de fapt, ar deveni repede un coşmar pentru ţara noastră. Nu putem avea creştere economică exponenţială într-o lume de resurse limitate. Astăzi, orice dezvoltare economică trebuie, în mod obligatoriu, să ţină seama de limitele impuse de ecosistem. Altfel spus, nu putem să ne dezvoltăm distrugând patrimoniul nostru natural şi instrumentalizând omul de rând. Omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu nu poate fi transformat într-o marfă ieftină (“resursă umană”) sau maşină de consumat produse din import. Nici nu ne putem dezvolta pe seama destrămării comunităţilor umane organice, precum familia, satul sau parohia.
Ţăranul român ar fi avantajat de distributism, un model de dezvoltare cu rădăcini istorice în doctrina ţărăniştilor interbelici. Distributismul are ca obiectiv răspândirea bunăstării pe scară largă, prin răspândirea şi încurajarea micii proprietăţi productive şi a formelor asociative de tip cooperatist.
În agricultură, distributismul favorizează mica fermă de familie, cooperaţia, agricultura ecologică şi dezvoltarea pieţelor locale prin colaborare locală. Distributismul încurajează unităţile de desfacere (de la magazinul de la colţul blocului, până la marile lanţuri comerciale) să se aprovizioneze cu produse agricole locale sau autohtone, capitalul păstrându-se astfel în comunităţi şi fiind investit înapoi spre bunăstarea localnicilor.

- Ce nu ar trebui să însemne dezvoltarea?
Dezvoltarea nu înseamnă mai multe lucruri materiale, ci mai multe oportunităţi pentru implinirea spirituală a persoanei umane; mai mult timp liber petrecut cu familia şi prietenii, hrană sănătoasă şi un mediu lipsit de poluare.
Dezvoltarea trebuie să se facă în cadrul unei economii smerite care să aibă grijă, nu numai de sănătatea omului, ci şi de a cea a naturii.
Creşterea PIB-ului nu este un indicator al “dezvoltării”. Dacă tăiem pădurile şi vindem buştenii – un dezastru pentru România - PIB-ul va creşte spectaculos. Trebuie să încetăm să consideram “venit” şi “progres economic” consumul de capital natural.
Dezvoltare înseamnă economii locale prospere în cadrul graniţelor naţionale. Globalizarea, ştergerea graniţelor prin “comerţ liber”, mobilitatea capitalului şi migraţiile necontrolate ale forţei de muncă destabilizează comunităţile locale şi slăbesc capacitatea statului naţional de a-şi apăra patrimoniul natural şi cultural. În ultimii douăzeci de ani, România a adoptat cu frenezie neoliberalismul şi toate dogmele globaliste pentru a se “dezvolta”. Rezultatele se cunosc: am devenit o ţară bananieră, supusă unui regim neocolonial, un deşert economic şi suntem pe cale să devenim şi un deşert cultural.

- Cum vedeţi parteneriatul sat-oraş? Putem să preîntâmpinăm urbanizarea satelor?
Una dintre cheile dezvoltării sustenabile ale României este parteneriatul sat-oraş, care implică „importul“ în zonele rurale de aptitudini tehnice şi capacităţi industriale şi „exportul“ înapoi, către zonele urbane, de produse prelucrate, cu valoare adăugată. Este nevoie de o dezurbanizare a forţei de muncă prin crearea la sate a unui sistem de subcontractare cu un număr mare de ateliere mici; acest sistem ar întoarce fluxul migraţionist spre sate, ar stopa declinul regiunilor rurale din România şi ar micşora congestia urbană.
Parteneriatele sat-oraş ar crea o industrie rurală, adaptată nevoilor locale, care nu ar distruge identitatea tradiţională a satului românesc. Ma refer, în primul rând, la un sistem descentralizat de industrii de prelucrare - produsele agricole, piscicole şi produsele pădurilor vor fi prelucrate în mici fabrici de conserve, de brânzeturi, mori, fabrici de mobile etc.
Prin “unităţi mici de prelucrare” înţeleg unităţi a căror dimensiune nu va dăuna sau distruge înfăţişarea şi sănătatea regiunilor rurale, liniştea şi firescul vieţii din satele româneşti. Dacă o astfel de întreprindere va polua sonor sau va produce reziduri toxice de orice fel, aceasta va fi o indicaţie că o astfel de entitate economică este inadecvată acelei regiuni.
Nu trebuie neglijată nici economia rurală bazată pe arte şi meserii. În Occident, cizmăria, croitoria, meseriile care implică ucenicie aparţin “industriilor de lux”.

Modelul de dezvoltare bazat pe parteneriatul sat-oraş trebuie să fie, conform cercetătoarei americane Jane Jacobs, asemănător deltei, şi nu deşertului. Dezvoltarea nu înseamnă doar creştere, ci mai ales diversificare. Localităţile rurale româneşti care trăiesc din banii trimişi acasă de emigranţi seamănă cu deşertul, care ziua primeşte căldura soarelui, iar noaptea o pierde. Parteneriatele sat-oraş ar creea zone pline de viaţă asemănătoare deltei – delta primeşte căldura şi apa şi le reţine, făcându-le să întreţină viaţa într-o reţea de canale şi grinduri – nu agregare în şuvoiul unui fluviu, ci diversificare în reţea.
O afacere creează noi afaceri, iar părinţii firmelor de mâine sunt firmele de azi, într-o evoluţie care creează tot mai multe oportunităţi şi forme de manifestare.
Finanţarea parteneriatului sat-oraş se va face în principal prin intermediul băncilor populare cooperatiste. Aceste instituţii, cu o tradiţie glorioasă în România, trebuie revitalizate de urgenţă.

O formă de întărire a relaţiei sat-oraş ar fi Community Supported Agriculture (agricultura susţinută de comunitate), o cooperativă ai cărei membri sunt, atât producătorii agricoli rurali (sau, mai nou, chiar urbani!), cât şi consumatorii dornici de produse proaspete. Pentru o sumă anuală, membrii-proprietari primesc, la domiciliu, produse de sezon. Agricultorul aduce marfa la oraş cu vehiculul propriu, scutind cheltuielile uriaşe de transport la mare distanţă, pe de o parte, şi anulând distorsionările preţului de vânzare a produselor agricole provocate de diferitele tipuri de subvenţii practicate de guverne „de peste mări şi ţări“. (În ultima vreme, au început să apară şi iniţiative româneşti pe linia aceasta, în Cluj, Arad, Giurgiu.)

-Cum ar putea fi încurajaţi cât mai mulţi tineri proveniţi de la sat, să rămână sau să se întoarcă şi să se dezvolte în mediul rural, în loc să-şi înstrăineze pământurile sau să plece din ţară, ca urmare a uitării, delăsării, dezbinării ce au fost cultivate în ultimii ani de către societatea de consum? Cine ar trebui să întervină în procesul lor de conştientizare şi să se ocupe de memoria lor?
Reţinerea sau întoarcerea tinerilor în mediul rural implică rezolvarea a două probleme, una de natură economică, şi alta care ţine de educaţie şi mentalitate.
Ca viaţa la ţară să devină atractivă pentru tineri, satele trebuie să le ofere cel puţin lucrurile care ţin de normalitatea dezvoltării economice: apă potabilă, electricitate, ingrijire medicală, educaţie.
Sărăcia rurală nu poate fi “nobilă”, ci degradantă, mai ales pentru tineri. Prin parteneriatele sat-oraş, satele vor depăşi orizontul agriculturii; la sate se vor crea sectoare noi: servicii, industrie uşoară etc. Aceasta nu înseamnă “industrializarea satelor” în maniera comunistă sau subminarea practicilor tradiţionale prin impunerea capitalismului neoliberal. Am în vedere mărirea viabilităţii economice a mediului rural prin securitatea adiţională oferită de o dezvoltare diversificată.
În mod evident, sectorul agricol va rămâne preponderent; tinerilor trebuie să li se acorde facilităţi şi stimulente economice şi fiscale considerabile pentru a redeveni ţărani. Celor care vor să cumpere pământ agricol, să li se acorde credite cu dobândă 0; tinerii ţărani trebuie să beneficieze de programe de training şi educaţie continuă organizate pe plan local.
Stimulentele economice nu sunt, însă, de ajuns.
Avem nevoie de o infrastructură intelectuală care să promoveze virtuţiile tradiţiilor româneşti şi ale vieţii la ţară. Şcoala, Biserica, mass media şi personalităţi marcante ale vieţii noastre culturale şi religioase sunt chemate să popularizeze un nou agrarianism.
Reîntoarcerea la agricultura tradiţională şi o restaurare a valorilor şi principiilor sănătoase ale satului românesc ar putea contracara entropia socială care devastează România de astăzi. Sistemul actual accelerează nu numai entropia (epuizarea) resurselor naturale, ci şi a celor umane (slăbeşte familia şi relaţiile personale). Tinerii români trebuie să redescopere virtuţiile “localismului” şi să înţeleagă cât de nociv este globalismul. Desfiinţarea graniţelor politice şi culturale, tendinţa către formarea statului mondial şi a unei culturi globale unice este contrară spiritului ţărănesc şi practicilor agricole. O cultură globală uniformizantă este la fel de aridă, precum peisajul rural (unde haturile au fost desfiinţate) supus practicilor nivelatoare ale agriculturii industriale (monocultura, fabrici de crescut animale etc).

-Ce perspectivă vedeţi pentru satele româneşti în următorii ani?
Spre deosebire de opinia prevalentă, care anunţă moartea iminentă a satului românesc, eu cred ca vom avea comunităţi rurale viabile şi peste o sută de ani. În secolul XXI nu va mai exista o “alternativă urbană” de dezvoltare a României, aşa cum au visat comuniştii şi neoliberalii de astăzi. În următorii 20 de ani, în România, ca mai peste tot în lume, vor fi refăcute legăturile oamenilor cu pământul.
Aşa-numitul agrocapitalism, cu himera megafermei, bioingineriei, chimizării şi obsesia maximizării profitului, va împărtăşi soarta dinozaurilor industrializării comuniste.
Datorită unei renaşteri creştine în România, declinul populaţiei va fi oprit şi vom avea din nou o largă şi viguroasă populaţie rurală, cu o forţă calificată de muncă. Încet dar sigur, căile şi virtuţile ţărăneşti vor reapărea în cultura românească.

Ţăranii, consideraţi astăzi fără viitor, vor salva România."

Interviu de Ana A. Negru
Foto: arhiva personală a d-lui Ovidiu Hurduzeu


Interviului a apărut în revista SATUL nr. 10.



Articolul precedent: Interviu cu Dan Puric
Articolul urmator: Interviu cu sculptorul Neculae Purcărea


Dezvoltat de Terrasoft

Copyright © Revista SATUL
Reproducerea integrală sau parţială a textelor sau ilustraţiilor din revistă este
posibilă numai cu acordul prealabil scris al SC START-UP Advertising SRL.
Toate drepturile rezervate. SATUL - Marcă înregistrată.
SATUL - Revista pentru promovarea traditiei si culturii din mediul rural