Drăguşul de ieri şi de astăzi, aşa cum este văzut de săteni

de Ana A. Negru

Despre Drăguş s-a scris şi s-a cercetat mult. Aici s-au făcut studii monografice de către Dimitrie Gusti şi de către alţi prestigioşi sociologi, aici s-au făcut şi cercetări antropologice, aici s-a făcut primul documentar sociologic, fiind şi sursa unei bogate documentaţii fotografice şi muzicale. Dată fiind importanţa culturală şi istorică a acestui loc, am vrut să aflăm cum este Drăguşul actual, faţă de Drăguşul de odinioară, în ce măsură se mai păstrează vechile obiceiuri, de către cine, precum şi care este interesul generaţiilor actuale pentru continuarea şi conservarea tradiţiilor moştenite. Astfel, am înregistrat interviuri cu mai mulţi drăguşeni, pentru a afla din propriile lor amintiri şi aprecieri, cum era satul acum mai bine de 50 de ani şi ce se mai păstrează acum, în 2010. Este vorba despre istorisiri de suflet şi învăţături ale bătrânilor din sat, care sunt transmise mai departe tinerilor, ca o moştenire culturală, din dorinţa ca aceştia să nu-şi uite rădăcinile şi identitatea. Experienţa noastră este inedită tocmai pentru ca am avut ocazia să cunoaştem o parte din istoria Drăguşului, direct de la bătrânii satului, care ne-au povestit cu emoţie şi nostalgie şi ne-au arătat în fotografiile îngălbenite de timp, cum era satul odinioară. Tot de la dânşii, dar şi de la tinerii satului, am aflat în ce măsură se mai transmit şi se păstrează în prezent obiceiurile şi îndeletnicirile vechi. De asemenea, am aflat mai multe înformaţii vizitând şi Muzeul de Etnografie din cadrul Şcolii Generale din Drăguş.

“Solul sărac l-a obligat pe
drăguşan să fie harnic”
“Istoricul satului se pierde undeva în negura vremii, aşa precum toate satele de la poalele Munţilor Făgăraşi. Se presupune că Drăguşul datează din jurul secolului al XIV-lea. Satul nostru, spre deosebire de cele din jur, este aşezat pe un platou de deal retezat, fiind mai sus. Solul a fost puternic spălat, foarte sărac, un podzol veritabil, ceea ce a influenţat foarte mult o trăsătură a drăguşenilor, şi anume hărnicia, care le-a rămas proverbială. Într-un fel, au fost luaţi şi în derâdere, adică unde nu-i de lucru, drăguşanul nare ce căuta sau le zice “lăcuste”, în sensul că-s lacomi de lucru. În Drăguş, spre exemplu, până prin 1975, nu veneau fete nurori, pentru că se zicea că aici se munceşte în prostie. Drăguşenii, şi în timpul CAP-ului şi după ce s-au desfiinţat CAP-urile, îşi terminau treburile lor de gospodărie în CAP şi pe urmă porneau prin sate să ajute, ca să mai câştige câte ceva. Fiind solul foarte sărac, trebuiau să-şi aducă gunoi, deci îngrăşământ organic, de peste Olt, tocmai de la Cincu. Plecau noaptea, aşa pe
la miezul nopţii, şi abia pe la 4 dupămasa a doua zi, veneau cu caru’ plin cu gunoi, ca să-l ducă pe hotar. Deci, solul
a determinat această trăsătură şi l-a obligat pe drăguşan să fie harnic. Apoi, altă trăsătură care îi caracterizează
pe drăguşeni şi care i-a făcut să fie mai deosebiţi decât alţii, este aceea de a fi reţinuţi în a povesti; însă, după ce intri în sufletul lor, îşi destăinuie toate bucuriile şi necazurile, deci sunt foarte sinceri. Aceste trăsături care i-o deosebit de satele învecinate, l-o atras şi pe Dimitrie Gusti”.

“Tocmai pe aceşti boangheni o să-i cercetăm, să vedem cum sunt”
“Dimitrie Gusti, în vara anului 1929, o venit aici cu o echipă de 80 de sociologi - studenţi, conferenţiari, colegi de-ai lui, profesori universitari şi fiind prima echipă de cercetare sociologică din ţară, sigur că el a fost foarte atent în a-şi alege satele pe care să le cerceteze. Tăticu’ meu o fost învăţător şi mămica mea educatoare şi bineînţeles când intri într-un sat, întâi iei legătura cu şcoala, cu primăria, cu preotul şi tăticu’ l-o întrebat cum de-o ales chiar Drăguşul, pentru că satele învecinate fiind într-o aşezare geografică mai favorabilă, oamenii erau mai bogaţi, mai domoli, chiar şi mai grăsuţi (aicia la Drăguş, numa’ de când e democraţia au început să se îngraşe, altfel erau siluete toţi şi erau numai câteva familii unde ştiai că-i mai plinuţ omu’). Şi Gusti le-a povestit în cancelarie cum a ales Drăguşul. Zice că şi-a făcut un grup de zece studenţi, fiecare student a primit un eşantion cu câteva întrebări şi i-o trimis apoi în satele din zona Făgăraşului. După aceea, toţi s-au întors la el cu rezultatele. Studentul care a fost la Drăguş, foarte prost impresionat de drăguşeni, o spus: “Domn profesor, cred că Drăguşul trebuie şters primul de pe listă, pentru că nu găseşti acolo decât nişte oameni - că io i-am întrebat cum îşi zic şi ei au zis că sunt “boangheni” – adică mai ursuzi, mai puţin zâmbitori şi care nici nu şi-au lăsat furca din mână ca să-mi răspundă la întrebări – eu îl întrebam, şi el tot încărca gunoi.” Şi asta l-a deranjat pe student. Auzind acestea, Gusti i-a zis: “Ei, tocmai pe aceşti boangheni o să-i cercetăm, ca să vedem cum sunt”. Aşa au început în 1929 şi până în 1935 au venit în fiecare vacanţă, cu studenţii, cu toţi sociologii care au fost incluşi în proiect. În perioada asta, s-au creat legături de rudenie. Gusti chiar o cununat două perechi de tineri din Drăguşi, intraseră în viaţa satului, nu se mai teşeau, adică nu le mai era oamenilor ruşine de prezenţa lor în sat. Şi fiind aşa primiţi în familie, ei au avut o influenţă extraordinară în ceea ce priveşte viaţa socială, culturală, educativă. Spre exemplu, gunoiul se arunca haotic. La Drăguş, s-au înfiinţat atunci pentru prima dată şi spre deosebire de celelalte sate din jur, platformele de gunoi, asta datorită influenţei cercetătorilor. Apoi, i-o influenţat de au făcut aici Şcoala Ţărănească, cu multă influenţă benefică, în special asupra tineretului, pentru că acolo învăţau vechile meşteşuguri: tâmplărie, potcovărie, cojocărie, fetele învăţau să toarcă, să ţeasă, învăţau despre obiceiuri, despre cum să se poarte şi multe altele.Din păcate, tot ce a avut legătură cu Gusti, părinţii mei or trebuit să ascundă, pentru că a fost prigoana aceea după 1940. Pe Gusti l-o închis, or început cercetări, trebuia să nege toată lumea că o avut legătură cu el”.

“Sociologii au fost impresionaţi că atunci când au venit ei, oamenii erau uniţi pe uliţe. Sunt 11 vecinătăţi numite, care se păstrează şi astăzi, care au un tată de vecini ales, şi nu oricine, ci cel mai gospodar dintre gospodari”
Fiecare stradă purta un nume, în general, după numele familiilor care erau mai multe pe uliţa respectivă: Rogozari
(de la Rogozea) sunt foarte mulţi, Husari (del al Husea), Codrari (de la Codrea). Astfel, se păstrează încă nişte obiceiuri: de exemplu ajutorul care se dă când moare cineva; se sapă groapa, se conduce mortul, se duce crucea, iar tatăl acesta de vecini ţine rănduiala vecinătăţii, îi adună de Sfântul Nicolae ca într-o şezătoare a vecinătăţii şi plănuiesc cam ce ar mai trebui făcut. Obiceiul vecinătăţii există dinainte de 1928, ca atunci era director taticu’ meu la şcoală şi el o găsit vecinătăţile. Acestea mai există şi astăzi, numai că în prezent, s-a mai dizolvat din aportul tatălui de vecini. Înainte nu-şi făceau un gard, fără să cheme pe tatăl de vecini, dar nici nu erau dispute, aici se respectau heiurile. Tatăl de vecini avea un rol organizatoric şi de mediere şi era şi un exemplu: “Apăi trebe să-mi fac
şi eu fatadă la casă, că şi-o făcut-o şi tata de vecini”, iar dacă erau şi cazuri rare de dispută între vecini, între neamuri, de multe ori între soţ şi soţie, interveneau taţii de vecini. La Drăguş, divorţurile au apărut numai mai încoace, de când s-a modernizat lumea, înainte erau rarisime. Au stat certaţi poate şi 10 ani de zile, dar apoi s-au împăcat”.

Citiţi mai multe în numărul 4 al revistei SATUL, despre Ion Codru Drăguşanu, obiceiurile legate de portul popular, despre perioada când se cultiva cânepă în sat şi despre şezători, despre obiceiurile de nuntă, despre jocurile şi obiceiurile copiilor, despre ceata de feciori, obiceiul buzduganului, meşteşugarii din sat, rolul bisericii, obiectivele turistice din zonă şi despre proiectele culturale din Drăguş.

Galerie foto