Icoana mea este o rugăciune

-Doamna Petriu, povestiţi-ne, vă rog, despre perioada copilăriei dumneavoastră, când, de fapt, aţi avut primul contact cu pictura religioasă.
M-am născut în comuna Radovanu; de aceea pun pseudonimul Radovanu la numele meu. Acolo am locuit aproape doi ani şi pe urmă ne-am mutat în comuna Ciocăneşti, la câţiva km de Bucureşti unde, tot aşa, părinţii aveau serviciul şi apoi ne-am mutat în Bucureşti, unde tata şi-a deschis şcoli de dactilografie şi lucrări practice (aşa se numeau; cum este acum Universitatea de Ştiinţe Economice, atunci erau aceste scoli cu limbi străine, cu desen tehnic). Şi am copilărit pe strada Izvor şi pe strada Smârdan, în imediata apropiere a unei biserici, care avea o curte ca un parc şi unde ne jucam cu copiii din împrejurimi. În 4 aprilie când a fost primul bombardament, ne-am refugiat la Mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti, la preotul care i-a cununat pe părinţii mei. Acolo am fost vecini gad în gard cu Gala Galaction. În acea perioadă eu eram educată de un călugăr pe nume Nicodim, care mi-a dat şi o iconiţă pe care o păstrez şi acum cu dedicaţia lui. Copil fiind, mergeam la slujbe, mâncam la trapeză şi ţin minte că acolo s-a făcut educaţia mea religioasă. Era Dealul Cocioc în spatele cimitirelor unde toţi copiii din zonă ne duceam cu sania, iar primăvara ne plimbam, pentru că era şi un parc splendid, cu flori, copaci şi admiram sculpturile. Asta-mi aduce aminte de Rugăciunea lui Brâncuşi, care mulţi ani a stat acolo şi care era cea mai naivă faţă de celelalte, pentru că era o formaţiune mai mult spiritualizată, o formă pe care o bănuieşti, nu are musculatură este numai o materie neînsufleţită în genunchi, care se roagă. Acum este expusă la Muzeul Naţional al României. Deci aşa s-a făcut educaţia mea religioasă. Mergeam la biserică de sărbători cu bunica, cu mama, eram înconjurată de biserici; în apropiere era şi Biserica Stavropoleos, deci cunosc cărările către toate bisericile. Mergeam la Patriarhie cu mama mea şi îmi spunea să ating totdeauna mâna Sfântului Dumitru, pentru că dacă-mi pun ceva în gând şi mâna Sfântului este fierbinte, atunci dorinţa se îndeplineşte. După ce ne-am mutat în Braşov, pe vremea când am intrat la liceu, mergeam la Biserica Sfânta Treime.

-Cum a venit momentul în care v-aţi hotărât să pictaţi icoane?
Întâmplarea a făcut ca în anul 1980 să merg în străinătate şi românii de acolo să mă roage să le aduc icoane pe sticlă. Aşa că m-am dus să cumpăr şi le-am dus în străinătate la prieteni care între timp plecaseră din Braşov; nu ştiam cât sau ce să cer pe ele; românii plecaţi acolo, să ştiţi că trăiau foarte modest, numai în închipuirea noastră era că sunt bogaţi. Când m-am întors, mi-am adus aminte că tatăl meu, de-o viaţă întreagă, pictează icoane şi am văzut cum le face. În anul 1982 am început şi eu să pictez icoane. Am avut aşa un orgoliu, că nu m-am dus la tata să-l întreb ce fel de pensule îmi trebuie, pentru că pensula este cea mai importantă – este ca o “aripă de înger”. Aşa că m-am dus la singurul magazin cu produse de arte plastice din Braşov şi i-am spus doamnei să-mi dea nişte pensule de pictat şi nişte tuburi cu ulei. Am primit de la magazin şi tuburile de bază, astfel că am început să pictez cu ulei de in fiert, ca şi când am făcut asta toată viaţa. Am reuşit să fac lucrul ăsta pentru că văzusem la tatăl meu încă din copilărie, aşa că îndemânarea a venit în mod natural. Apoi am început să duc icoane de-ale mele la românii plecaţi în străinătate. Aceştia nu îmi ofereau neapărat bani pentru icoane, ci mă întrebau dacă nu cumva vreau anumite produse în schimb. Am dus zeci de icoane în Belgia, în Spania, în Grecia.

-Ce imagine v-a rămas în minte, pe vremea când eraţi copil şi-l vedeaţi pe tata pictând?
În perioada refugiului la Mănăstirea Cernica, unde pădurea se întindea pe o suprafaţă foarte amplă, tata picta tabloul “Iisus cu mielul”. Acesta mi-a rămas în memorie foarte puternic. Am undeva şi o poză cu el pictând tabloul ăsta. Tata era un om foarte puternic. Pe el l-a ridicat Nicolae Iorga, l-a încurajat să editeze, i-a dat sponsor pentru cărţi.

-Aveti un fel de ritual de pregătire înainte de a picta?
Da. Icoana mea este o rugăciune. Eu nu pot să-mi programez ziua când să pictez. Să zic că marţi m-apuc de lucru. Nu. Trebuie sa fie o anumită stare, o anumită vibraţie în jurul meu, toată lumea să fie liniştită. Spun o anumită rugăciune a iconarului. Nu m-a învăţat nimeni, aceste lucruri vin pur şi simplu spre mine, aduse de îngeri.

-Să revenim la studiile pe care le-aţi făcut în iconografie.
Am învăţat de la tata şi de la Alexandra Gheţie, care era profesoară la Şcoala Populară de Artă din Braşov. La fiecare expoziţie pe care o aveam, dânsa venea şi îmi făcea mici observaţii constructive, nu în sensul manierei de pictură, ci în sensul limitării la puţine subiecte, iar culorile să mă reprezinte. Era foarte sinceră cu mine. Apoi am făcut iconografie pe lemn cu domnul Sergiu Savin, curs intensiv de o lună de zile. A fost foarte sever cu mine. Problema a fost că trebuia şi putere fizică, el picta după tradiţia rusă unde dai straturi succesive de grund, câte 20 – 30 de straturi şi marginile care sunt rotunjite se fac din şmirghel. Ori ca să apeşi şi să faci o netezire a materialului, îţi trebuia forţă. Acum acest grund este în tub, îl aplici şi după jumătate de oră poţi să te apuci de lucru. Iar umbrele care se fac în icoană erau tot de manieră rusă, prin succesiuni de culoare, degradeurile se obţineau prin tuşă repetată cu aceeaşi nuanţă; nu dizolvai culoarea roşie sau bleu şi lucrai cu ea mai intens sau mai diluată; nu, doar prin tuşe, pentru ca grundul de dedesubt absorbea.

-Aţi avut ocazia de a expune şi în străinătate?
Da. Am fost încurajată de Centrul de Cercetare şi Conservare a Obiceiurilor şi Tradiţiilor Populare Româneşti care mi-a facilitat şi expoziţii de grup în Cipru. Apoi am fost încurajată de Muzeul de Etnografie Braşov, iar la Biblioteca Centrală din Braşov au editat un album cu lucrări de-ale mele din 1990. Am fost şi la Nurenberg de două ori, cu expoziţii personale, prin intermediul Asociaţiei Libris Cultural, care m-a sprijinit şi a fost alături de mine încă de la început şi până astăzi.

-Spuneaţi că aţi fost şi în pelerinaje de documentare. Ne puteţi povesti?
Am fost pe drumul Sfântului Apostol Pavel, în Capadochia, în Siria, în Iordania, în Liban, în Iesuralim. Fiecare regiune are cu totul alt amplasament religios al personajelor, de exemplu, Cina cea de taină în zecile de biserici rupestre din Capadochia unde a fost Bizanţul, este reprezentată cu Iisus în capul mesei, iar apostolii sunt amplasaţi lateral, iar la noi este ca-n Leonardo da Vinci. În Ierusalim, de exemplu, Sfântul Ilie are cu totul alte nuanţe ale culorilor decât cele folosite de noi. La noi, iconografia a intrat prin biserica de Răsărit şi prin Bizanţ, unde figurile sunt reprezentate foarte mari. De exemplu, la Maica Domnului cu Iisus în braţe – capul reprezintă 1/3 din spaţiu, pe când la bisericile ruse, ei sunt foarte subţiri, foarte spiritualizaţi şi înalţi. În bisericile catolice din Italia, Florenţa, la pictorii Renaşterii subiectele sunt mai rubiconde, formele sunt mai rotunde. De câte ori am intrat într-o biserică, m-am uitat întâi la vitralii. Târziu am putut să citesc scenele. La bisericile catolice sau evanghelice sunt sfinţi care la noi nu există, iar picturile noastre, în nordul Moldovei sau în Muntenia, bisericile sunt pictate de personaje cunoscute. Spre exemplu, la Schitul Durăului, personajele sunt pictate pe ceară şi ocupă locul de sus până jos. Nu sunt în registre, cum sunt în nordul Moldovei. Sigur că am început studiul cu pelerinajele la mănăstirile din ţara noastră. Icoanele de la mănăstirile din nordul Moldovei, de la Mănăstirea Horezu, sunt încărcate cu o magie; îţi dau o stare de linişte. Cred că şi vegetaţia contribuie, pentru că sunt copaci atât de mari şi puternici. Mi s-a întâmplat să merg la mănăstirile din nordul Moldovei în diferite anotimpuri şi sunt exact “codrii de aramă” descrişi de Eminescu.

-Şi ce s-a schimbat în stilul dumneavoastră de a picta după toate aceste călătorii?
Da, este o greşeală, pentru că la început faci schimbări, iei izvoade (modele) şi ţi se pare că predecesorul tău ar fi fost bine dacă făcea aşa şi lasă că faci tu altfel. Astfel ieşi din tipar, din canon. Ori aceste canoane nu ai voie să le modifici tu. Cât ai fi tu de priceput şi indiferent ce părere bună ai tu despre tine, trebuie să respecţi poziţionarea sfinţilor în icoană, vestimentaţia, vârsta. Acolo scrie despre fiecare sfânt: cum trebuie îmbrăcat, dacă are părul alb, dacă e la vârsta tinereţii, dacă e încălţat sau nu, dacă are pelerină sau nu şi ai doar libertatea să pui ce flori stilizate vrei sau să mai pui în vestimentaţie motivele geometrice de pe marginea pelerinei; dar chiar şi acestea trebuie să se încadreze în canoane. După 20 de ani, m-am fixat la canoanele străbunilor noştri şi modificările au fost foarte minore: poţi să pui soarele şi luna, dar conturul principal trebuie să rămână acelaşi; iar la culori, n-ai voie să pui un turcoise cum îţi place ţie sau o altă nuanţă de roşu; sunt anumite nuanţe care se pun. Este o armonie; lumina se reflectă în aceste culori; cred că se face un curcubeu şi acela îţi deschide sufletul pentru a comunica cu cerul.

-După atăţia ani în care aţi pictat icoane, ce reprezintă pentru Dumneavoastră icoana?
O rugăciune. Şi în rugăciunea iconarului scrie că atunci când pictezi icoana să vorbeşti cu personajul pe care îl redai, iar când fac ochii şi faţa Maicii Domnului, mă rog şi vorbesc în gând să iasă frumoasă, blândă, să transmită liniţte, astfel încât cel care urmează să se roage la icoana respectivă, în momentul în care priveşte ochii Maicii Domnului să poată să-şi deschidă sufletul şi să-şi spună durerea, mulţumirea sau speranţa. Astfel, nu mi se întâmplă să şterg. Este doar o poartă de trecere între suflet şi partea cealaltă a nevăzutului care te protejează, care îţi dă putere pentru zilele ce urmează.

-Pentru asta e nevoie de har. Credeţi că oricine poate să picteze icoane ?
Nimic nu se întâmplă dacă Dumnezeu nu vrea. De multe ori mi se întâmplă ca într-o expoziţie, după ce am aranjat 50 – 100 – 170 de icoane, să mă minunez şi să întreb” Doamne, când am pictat eu subiectul ăsta sau cum de au ieşit atât de multe icoane?” Sunt subiecte de care nu-mi aduc aminte că le-am pictat. Şi când dăruiesc icoane, la fel, şterg din memorie secvenţa. Ca şi când eu m-am rugat pentru acea persoană şi icoana este rugăciunea mea plină de lumină. E un dar de la Dumnezeu şi o împletire de destine. În general, se începe cu a dărui ce-ai lucrat. Şi eu mă simt foarte bine când dăruiesc ceva şi uit imediat.

-În ce constă tehnica Dumneavoastră de lucru? Prin ce anume vă diferenţiaţi de ceilalţi pictori de icoane?
Prin acel “albastru de Petriu”, aşa cum l-a denumit şi profesoara mea Alexandra Gheţie.






-Ce mesaj aveţi să transmiteţi românilor de pretutindeni, care au nevoie să nu-şi uite credinţa?
Ce să le doresc, ca şi acum un an şi acum 2 ani când am fost în Nurenberg de Ziua României, erau cozi la standurile noastre şi s-au apropiat românii de căsuţa unde aveam icoanele şi am auzit fel de fel de poveşti triste, dureroase. Oamenii erau modeşti, îmbrăcaţi foarte precar. O doamnă de 80 de ani spunea că are pensie de 180 de Euro şi că înainte primăria îi plătea jumătate din chirie, iar acum nu mai plăteşte pentru că sunt prea mulţi români acolo. De-asta spunea că vrea să se întoarcă în ţară şi să locuiască la nişte prieteni. Da, deci asta e situaţia multor români plecaţi. Ei speră să se întoarcă, însă aici nu mai au la cine, s-au rupt relaţiile, iar persoanele în vârstă, nu au decâ t îngerul de la botez şi pe Dumnezeu.

-Ce mesaj aveţi pentru cititorii revistei SATUL?
Această revistă dezvăluie tainele de la începutul locuirilor pe acest teritoriu şi în revistă găsim transmiteri spirituale care ne-au făcut să ajungem până aici. Tradiţia sacră ne-a susţinut până astazi şi ne-a dat puterea de a ne afirma. Revista aceasta este o putere care îţi deschide porţi de a păşi mai uşor prin viaţă.

Interviu si foto de Ana A. Negru