Tradiţii și obiceiuri

Strigătul peste sat


Ai făcut ceva rău? Atunci cu siguranţă urma să fii strigat.
Strigătul peste sat era un obicei făcut în glumă, în preajma Paştelui, menit să îndrepte lucrurile. Aflaţi în continuare cum decurgea.
Strigătul peste sat
Un sat ale cărui văi or fi auzit multe strigări. Foto: Ana A. Negru
Poate pentru că vorbesc despre o altă lume, o lume demult trecută, dar nu neapărat mai bună sau mai rea, obiceiurile tradiţionale ni se par fascinante.
Tinerii, bătrânii, copiii aşteptau anumite zile pentru a se întâlni, a glumi, a se masca, a petrece, a cânta, a povesti, pentru a se ruga împreună.
Şi întreg anul era marcat de astfel de evenimente menite să-i apropie pe oameni, să îndrepte lucruri sau să distreze.
Despre un astfel de eveniment, “Strigătul peste sat”, am avut plăcerea să povestesc cu domnul Tudor Vlad, profesor în comuna Rucăr, din judeţul Argeş.

Acest obicei a fost înregistrat de profesorul Gheorghe Părnuţă în perioada interbelică. Impresionat fiind, l-a trecut în monografia Rucărului, lucrare ce astăzi este o importantă sursă de informare pentru pasionaţi sau pentru cercetători.

Menirea evenimentului - să îndrepte lucrurile
În seara de lăsatul secului la Paşte, flăcăii buni de gură şi mai îndrăzneţi, se urcau pe două dealuri din partea de nord a satului şi începeau să strige, de regulă cu glas prefăcut sau într-o oală spartă, ca să nu fie recunoscuţi, despre năravuri de-ale locuitorilor, de-ale fetelor. Era un fel de critică glumeaţă, un lucru, care până la urmă avea ceva pozitiv, pentru că, fiind făcută în preajma Paştelui, oamenii conştientizau păcatele pe care le aveau: lene, răutate sau altele şi căutau să se îndrepte.
Strigătul peste sat era un obicei făcut în glumă, nu în batjocură. Este o foarte mare diferenţă între aceste două aspecte, foarte greu de sesizat. Erau satirizate în formă populară năravurile. Dar, deşi în unele cazuri se ajungea la discuţii sau certuri, nu era ceva făcut cu răutate. Obiceiul avea un caracter pozitiv, moralizator, pentru că oamenii căutau să se îndrepte.

În seara de lăsatul secului se făcea linişte în sat, pentru a nu se scăpa nimic, pentru a se prinde fiecare cuvânt, să audă toţi cine este luat în derâdere în anul respectiv.
Cei care ştiau că au făcut ceva stăteau cu mare emoţie.

În general, erau doi flăcăi, iar discuţia era un dialog satiric, ei antrenându-se reciproc. Fetele făceau, bineînţeles, şi ele acest lucru, dar în cadru restrâns, la poartă, la şezători, dar în niciun caz în public.
Cum nimănui nu îi convenea să fie strigat sau să îşi audă fata strigată şi anul următor, căutau să îşi modeleze comportamentul şi să nu mai fie subiect de strigare.
Perioada dinaintea Paştelui este atât una de început, cât şi una de sfârşit al lucrurilor. De aceea, acest obicei avea loc înaintea Paştelui, ca odată marcate lucrurile rele, să se termine, să se schimbe.
Forţând un pic, am putea zice că era un fel de spovedanie în public.
Acum, acest obicei stârneşte nostalgii, dar la vremea aceea, era un obicei ţinut la mare cinste.

Gura satului era sursa pentru documentare
Documentarea era făcută cu mare acurateţe; ce se spunea era întotdeauna adevărat.
Ea se făcea pe uliţa satului, la cârciumă sau la moara unde se vorbea, pentru că gura satului este un lucru care face parte din civilizaţia noastră. La fel, gura satului era o chestiune de morală.
În cartea sa, “Psihologia poporului român”, publicată în jurul anului 1937, C-tin Rădulescu Motru spunea că: “Nu este ţară în hotarele lumii civilizate, în care gura lumii, gura satului, să aibă mai multă trecere”.

Fiecare încerca să fie cum trebuie, pentru a nu intra în gura satului. Sau, dacă s-a întâmplat să intri, de-atunci în colo să faci ce trebuie, ca să nu mai intri şi a doua oară.

Înainte, acest aspect de oralitate al românilor era extraordinar, iar astăzi, din păcate s-a pierdut şi automat a dispărut şi un obicei care era bazat pe aşa ceva.

Strigătul peste sat în memoria timpului
Citate sau extrase din aceste texte nu s-au păstrat. Oamenii nu se gândeau la vremea aceea să le înregistreze, considerând că obiceiul, existând aşa de când se pomeneau ei, va rămâne la fel pentru totdeauna.
Acest obicei a fost înregistrat în Rucăr de profesorul Părnuţă, dar, el ca element moralizator, a avut o răspândire naţională, pentru că civilizaţia românească este unitară în aspectele ei de bază. Variaţiunile sunt minore. Se discuta poate altfel, chiar mai dur cu ocazia întâlnirilor sau chiar a clăcilor, de unde vine şi expresia “vorbe de clacă”, în sensul de bârfă. Aspectul acesta a existat într-o formă sau alta în toată civilizaţia românească.

Obiceiul strigătului peste sat s-a pierdut, evident, în vremea regimului comunist, pentru că atunci, să vorbeşti liber despre ceva ce nu era în canoanele politice, era o foarte mare problemă. Atunci s-a făcut un mare, mare rău sufletului românesc.
Oamenilor li s-a luat această libertatea de a vorbi liber, despre orice, chiar şi despre lucrurile bune sau rele. Oamenii trebuiau să fie în nişte tipare, în nişte şabloane. Şi a fost suficient ca o generaţie să fie turnată în tiparele acestea schiloade, să sară peste acest obicei, ca după aceea să dispară de la sine.

Text: Vlad Dumitrescu


Vlad Dumitrescu
Fotografii document, imagini inedite și multă discreție. Aşa îl caracterizează reprezentanţii Muzeului Ţăranului Român pe fotograful Vlad Dumitrescu. S-a născut în Brașov şi, aşa cum el însuşi spune, a început să abordeze fotografia într-un mod mai serios, în 2008. De atunci, a participat la numeroase tabere de profil şi a încercat să promoveze frumuseţea naturii, a locurilor şi a sensibilității cu ajutorul aparatului de fotografiat. Instantaneele sale au apărut pe simezele galeriilor, în reviste şi în saloane internaționale. În decembrie 2008 a obţinut premiul I la concursul lunar al revistei Photo Magazine, cu tema Transparenţe.
De atunci, premiile şi distincţiile au început să apară, iar fotografia a devenit pentru Vlad Dumitrescu... felul său de a fi.

http://vlad-dumitrescu.blogspot.ro/
Dezvoltat de Terrasoft

Copyright © Revista SATUL
Reproducerea integrală sau parţială a textelor sau ilustraţiilor din revistă este
posibilă numai cu acordul prealabil scris al SC START-UP Advertising SRL.
Toate drepturile rezervate. SATUL - Marcă înregistrată.
SATUL - Revista pentru promovarea traditiei si culturii din mediul rural
Revista SATUL vă recomandă în continuare 20 articole
Pâine cu suflet de la tanti Ana
Citeşte mai mult
Revista SATUL vă recomandă