Interviuri

Sorin ONIŞOR, fotograful dedicat 100% satului românesc


Sorin, fotografiile tale povestesc şi surprind atât de bine şi de real viaţa satului românesc, încât impactul e inevitabil şi trăirile spontane ale oamenilor fotografiaţi de tine se simt cu aceeaşi intensitate şi de către noi.
Sorin ONIŞOR, fotograful dedicat 100% satului românesc
Sorin Onișor
- Ce înseamnă pentru tine satul românesc? De unde atâta patimă pentru viaţa simplă de la sat?
Pentru mine, satul românesc pot spune că înseamnă aproape totul, pentru că eu am crescut până la vârsta de 14 ani în satul bănăţean Ghilad, în sud–vestul Banatului, la 38 de km de Timişoara. Acolo am făcut şi grădiniţa, şi şcoala primară – până în clasa a VIII – a şi m-am hrănit cu tot ce poate oferi satul românesc unui copil, unui adolescent: lucruri şi ritmuri simple, însă atât de pline de savoare, încât amintirea acelor timpuri, îmi umple şi acum sufletul de duioasă nostalgie, iar ochii de lacrimi.
Îmi amintesc că trăiam totul cu maximă intensitate, cu inconştienţa vârstei, fără ca nimeni sau nimic să ne distragă (poate doar nuiaua de lângă uşă la care ne uitam cu ciudă ). Viaţa nu părea decât un joc.
Am trăit o copilărie adevărată, fără teama de a ne aventura în cele mai provocatoare jocuri, indiferent de anotimp, zi sau vreme. Nu ne speria nici frigul atunci când, până se întuneca, urcam sania de sute de ori pe derdeluş, fără să ne plângem de greutatea ei, deoarece plăcerea de a coborî eclipsa orice efort pe care-l făceam, nu ne speria nici arşiţa soarelui atunci când stăteam pe malul râului aşteptând nerăbdători să intrăm în apa rece, deoarece plăcerea bălăcitului era mai presus de orice.
Totul avea o însemnătate deosebită, lucrurile aveau substanţă şi totul era un adevărat ritual făcut cu maximă seriozitate şi trăire. Copilăria era strâns legată de bunici, care deşi abia aveau timp să respire printre treburile lor interminabile, mai aveau vreme să ne implice în muncă, cu adevărată înţelepciune, aşa încât făcutul fânului sau strânsul cartofilor erau jocuri şi competiţii de la care cu greu ne mai opreau mai apoi. Şi aşa se îmbinau toate, iar noi creşteam cu sufletele curate ca nişte îngeri ce mai târziu urma să fim condamnaţi la o viaţă colorată la exterior, dar searbădă şi cenuşie înăuntrul sufletelor noastre.
Am trăit o copilărie aparent simplă şi plictisitoare pentru generaţiile următoare, dar frumoasă şi zburdalnică, suficient de complexă încât Amintirile lui Creangă nu ne erau străine în momentul în care am început să le citim, şi nici cuvintele sale nu erau greu de înţeles. Începând în ordinea impactului, amintirile cele mai pregnante sunt acelea din perioada sărbătorilor de iarnă, o perioadă colorată a anului, când toate casele erau frumos împodobite, cu brazi plini de lumini şi bomboane din care mâncam fiecare, având grijă să lăsăm staniolul în aşa fel încât nimeni să nu observe lipsa conţinutului. Aceasta era singura perioadă în care ne bucuram de mirosul portocalelor şi singura în care primeam daruri pe care le aşteptam; şi chiar dacă nu primeam neapărat ce ne doream, ne bucuram nespus, înţelegând că nu am fost chiar atât de cuminţi încât să primim ce ne-am dorit, dar mai presus de toate ne bucuram de atmosfera sărbătorilor. Această perioadă începea cu ceva vreme înainte, înca de la prima zăpadă, când osteneam cu învăţatul colindelor, a urăturilor şi ne făceam planuri din timp despre ce o să ne cumpărăm cu banii adunaţi de la oamenii încă ospitalieri şi darnici. Seara de Crăciun era plină de magie, sufletele vibrau la auzul colindelor şi a clopoţeilor, iar Moş Crăciun ne dăruia nişte emoţii atât de intense, încât era mare minunea să nu uităm sau să nu ne bâlbâim recitând poeziile repetate de mii de ori înainte! Dar toate erau uitate repede, pentru că dealurile încă ne aşteptau cu zăpada albă, care nu rămânea necălcată de picioarele noastre, de dimineaţa până seara, când ajungeam acasă uzi până la piele. Şi ce era mai plăcut decât să te aşezi la căldura şi lumina focului, în patul cald, cu pisica în braţe şi să visezi la ziua ce avea să vină. Şcoala era o adevărată încântare, cu toate neajunsurile pe care le aducea, mai ales pentru cei leneşi, însă nici o notă proastă nu întuneca frumuseţea pauzelor, jocurile de-a v-aţi ascunselea din curtea şcolii, alergatul, jocul elasticului… Mai aveam câte o tresărire în drum spre casă, gândindu-ne la pedeapsa părinţilor, dar atenţia ne era deseori distrasă de câte un copac plin cu mere pădureţe sau o pasăre ce străbătea cerul. Şi toate treceau repede, cu o naturaleţe şi o linişte greu de imaginat în lumea de acum.
Până la venirea verii, toate după-amiezile erau pline de jocuri simple, până seara târziu, când vocea mamei ne întrerupea ritualurile. Seara adormeam cu greu, rumegând pe îndelete toate senzaţiile zilei ce tocmai se încheiase, alunecând încet-încet spre minunata lume a viselor fericite ale copilăriei.
Un moment de o savoare aparte era clipa în care vedeam primul cărăbuş de mai, zburând la râsul ierbii, printre păpădii, lucru ce se întâmpla nu ştiu din ce cauză, întotdeauna în aprilie, şi alergam bezmetic pe câmp, la marginea satului, alături de alţi copii, întrecându- ne să prindem cât mai mulţi, după care îi duceam acasă şi-I îngropam într-o cutie veche de ciocolată, undeva în curte, iar a doua zi dimineaţa, surpriză mare !!! Cutia era plină cu monede, puse bineînţeles de bunica, pe ascuns.
Vara era o adevărată provocare, începând cu înotatul în râuri, cu prinsul peştelui cu undiţa, mâna sau plasa, culesul fructelor, cu hoinăritul în păduri şi jocurile pe dealuri, era un anotimp în care papucii aproape ca erau uitaţi, mersul cu picioarele goale prin nisip, bălţi sau păduri fiind o adevărată delectare.
Întreaga lume era a noastră, a copiilor satelor, veşnic pe coclauri, pe jos, cu biciclete ruginite cărora deseori le săreau lanţurile ori cu căruţele bunicilor, singura îndeletnicire „casnică” rămânând uneoori cititul cărţilor vârstei, dintre care nu lipseau vestitele tomuri albe, copertate, ale lui Jules Verne, care ne stârneau şi mai abitir imaginaţia!
Toamna ne prindea arşi de soare, cu unghiile negre de pământ, însă cu o altă bucurie, aceea de a ne cumpăra rechizite şi de a ne înveli caietele cu hârtie albastră, pe care aplicam mândri etichetele cu numele nostru şi clasa în care avea să trecem peste puţină vreme.

- Numele tău ca şi fotograf al satului românesc este deja foarte cunoscut. Tocmai ai fost declarat “Fotograful Anului”. Care a fost drumul tău către fotografia rurală? Când şi cum a început totul?
Prima mea etapă a cunoaşterii satului românesc a fost cea a satului bănăţean, unde am crescut. Apoi, am fost profesor în alt sat din judeţul Timiş – în Chevereşul Mare, la 20 km est de Timişoara, aproape de malurile Lipovei, lângă Buziaş, iar apoi, descoperindu-mi şi cultivându-mi pasiunea pentru fotografie, până la urmă am renunţat la şcoală. Momentan sunt într-un concediu fără plată, datorită lucrării de doctorat – care şi ea este dedicată satului românesc. Titlul lucrării este “Fierăritul în Banat şi Transilvania”.

Ei bine, acesta a fost începutul: am crescut la sat, apoi am fost profesor la sat, iar ca şi fotograf, nu am putut să mă îndrept spre alt domeniu, decât spre foto-reportajul social, spre fotografia etnografică şi aşa am început să colind satele româneşti, să fac fotografie – la început, doar din pasiune. După 2 sau 3 ani am fost descoperit de diverse persoane sau instituţii; am început să colaborez cu ele: cu Mitropolia Banatului, cu Centrul Judeţean pentru Promovarea Culturii Materiale a Satelor din Timiş sau din Maramureş, din Cluj. Am participat la diferite concursuri de profil, am luat destule premii şi încet, încet, această pasiune a devenit până la urmă, meserie. Astăzi pot spune că meseria mea este de fotograf freelancer sau liber-profesionist, care colaborează cu diverse instituţii şi se plimbă prin ţară. Momentan locuiesc la Iaşi. Am stat 1 an în Bucureşti şi am bătut zona de sud a României. Colaborez cu Televiziunea Română în proiectul “Oamenii Deltei” pe durata a 5 ani. Astfel, în fiecare an merg de câteva ori în Deltă.

- Cum e să fii dedicat 100% acestui tip de fotografie?
Nimic nu e uşor când faci un lucru serios şi pui mult suflet. Plăcându-mi să merg prin sate şi să stau de vorbă cu oamenii locului, a fost mai uşor. Am fost şi arheolog, apoi am pescuit prin toată ţara, dar până la urmă am stat şi m-am gândit că sunt un om serios şi lumea se întreabă totuşi, ce caut eu cu undiţa şi ce tot umblu eu prin sate şi stau cu oamenii. Mi-am dat seama că varianta asta de fotograf mi se potriveşte cel mai bine, mai ales că-n ultimul timp am comenzi şi trebuie să fac albume. Am proiecte cu diverse instituţii şi chiar am o motivaţie foarte serioasă să continui această meserie. Eu oricum aş fi colindat prin sate, dar descoperind fotografia, mi se pare că am descoperit adevăratul meu drum în viaţă, mai ales că-n ultimii ani asistăm, din păcate, la o adevărată tragedie, la fenomenul acesta de distrugere a satului românesc, în forma lui pură şi mă întristez că sunt martor la această agonie, însă, pe de altă parte, mă bucur că pot imortaliza aceste ultime momente ale satului românesc pentru posteritate şi pentru copiii şi nepoţii noştri, care peste 10 – 15 ani nu vor mai putea vedea aceste frumuseţi decât în fotografii, printre care şi fotografiile mele.

- Povesteşte-ne despre proiectele tale fotografice în satele româneşti.
Proiectele mele fotografice sunt deja foarte multe. Primul este legat de lumea fierarilor, care mi-e şi lucrarea de doctorat. Deja sunt anul III, ultimul an. Tot ce am de făcut este să găsesc fierari şi să ştii că am găsit peste 100! Din Banat, până la Prut, că déjà am depăşit spaţiul transilvănean. Partea principală a lucrării este constituită din povestirile vieţii - un concept mai nou în antropologie. Este vorba despre povestea fiecărui fierar, din copilărie, până în zilele noastre, cu toate experienţele, etapele pe care le-a parcurs, legendele din sat sau din imprejurimi. E o lucrare foarte interesantă, iar fierarii sunt mai mulţi decât am crede noi! Doar dacă mergi din sat în sat, descoperi că sunt încă fierari în România.
Este un univers fascinant şi îmi face o deosebită plăcere să vizitez fierari, să trăiesc şi să lucrez cu ei. De proiectul acesta am început să mă ocup de Paşte, în 2008, când din întâmplare, în satul Sibiel – din judeţul Sibiu, mergând să fotografiez biserici de lemn din sudul Transilvaniei, clădite în sec. XIII – XIX, l-am cunoscut pe domnul Petra, fierarul din sat. Aşa am ajuns ca, în timp, să cunosc foarte mulţi fierari şi cu mulţi dintre ei am rămas prieten: mă sună, mă aşteaptă la ei; am fost la ei şi de Revelion şi de Paşte. Nu taie porcul până nu ajung şi eu. Pe unii dintre ei i-am dus prin ţară şi m-am împrietenit foarte tare cu ei.

cuvant cheie ptr SEO

cuvant cheie ptr SEO

cuvant cheie ptr SEO

cuvant cheie ptr SEO
Aşadar, acesta e unul din proiectele mele, care, între timp s-a extins cu un alt domeniu al meşteşugăritului – bocşăritul (meşteşugul producerii cărbunelui de lemn – acea construcţie în care se arde lemnul pentru a se transforma în mangal – pe care îl folosesc toţi orăşenii în week-enduri la grătar şi care se găseşte în saci la benzinării (“mangal de bocşă”). Cărbunele acela de lemn se produce la noi în ţară în foarte multe locuri, la acele bocşe.

cuvant cheie ptr SEO
Am extins subiectul, pentru că şi fierarii folosesc acest cărbune de lemn pentru forjele lor, deoarece are putere calorică mare şi nu este toxic ca şi carbunele de mină (huila sau lignitul). Din această cauză, am legat fierăritul de bocşărit si am descoperit mai multe bocşe şi oameni interesanţi, printre care minunatul Miclaus Bacsi, care din păcate s-a prăpădit în noiembrie anul trecut, spânzurându-se lângă ultima lui bocşă, înainte de ieşirea la pensie.

cuvant cheie ptr SEO
E o poveste foarte, foarte tristă, pe care am aflat-o chiar de Crăciun şi am lăcrimat toată ziua în 25 decembrie. Sunt multe, multe poveşti legate de această temă. Pe bocşari eu îi mai numesc “Mercenarii Iadului”, pentru că acolo unde lucrează ei este un mediu foarte toxic, lucrează 24 din 24 de ore, pentru că trebuie să supravegheze şi sunt izolaţi de lume. Nu există bocşe în apropierea satului, pentru că normele europene impun o distanţă de minim 15 km între o bocşă şi o localitate, din cauza emisiilor de monoxid de carbon.

Un alt proiect de-ale mele, care a început acum doi ani şi jumătate şi care va mai dura încă atât, se numeşte “Oamenii Deltei” şi este în colaborare cu Televiziunea Română (TVR1), din 2008 - 2013, un proiect care are ca scop într-ajutorarea acestor comunităţi marginalizate şi aflate într-o decădere continuă, datorită izolării, a apelor care sunt acolo. De aceea s-au şi organizat 2 teledonuri, în aprilie 2009 şi mai 2010, în urma cărora s-au strâns cca 40000 Euro, care s-au folosit pentru renovarea şcolii din Letea, a dispensarului din Maliuc şi pentru ajutarea celor mai nevoiaşe familii din Maliuc şi celelalte sate în care am fost până acum. Eu, de exemplu, merg de 3 – 4 ori pe an în Delta pentru a descoperi familiile cu situaţiile cele mai grele, pentru a le fotografia. La acele teledonuri, principalul suport erau fotografiile mele, iar la prima ediţie şi ale altor 2 – 3 colegi fotografi, care apoi, din păcate, n-au mai fost cu mine. Aceste fotografii rulau pe o plasmă imensă şi aveau ca scop sensibilizarea opiniei publice prin arătarea realităţilor foarte dure din Deltă; oamenii aceia sunt altfel decât ceilalţi locuitori ai satelor româneşti, pentru că ei depind foarte mult de apă, de peşte şi în lipsa acestora, dacă se întâmplă ceva – cum au fost viiturile de anul ăsta sau din alţi ani, ei pur şi simplu sunt muritori de foame. Nu mai au altceva nimic de făcut. Micile făbricuţe din vremea comunistă au fost de mult închise, iar tot ce pot ei face este să aştepte să prindă nişte peşti şi să-i vândă pentru a putea să-şi cumpere nişte pâine şi să-şi plătească traiul de zi cu zi.

cuvant cheie ptr SEO

cuvant cheie ptr SEO

cuvant cheie ptr SEO

cuvant cheie ptr SEO
În legătură cu acest proiect, am făcut şi nişte expoziţii de fotografie, intitulate “Oamenii Deltei”, în Bucureşti, Oradea, Iaşi, care au apărut şi în reportaje, în diferite reviste.

Un alt proiect de-ale mele este cel legat de lumea ţiganilor.
Mie îmi plac ţiganii simpli, mulţi dintre ei oameni faini şi chiar fierari, iar acum tocmai am un proiect în colaborare cu Parlamentul European legat de ţigani, în contextul situaţiei actuale, din Franţa în special, când problema ţiganilor este pe lista de pri-orităţi a Parlamentului European. Acest proiect este unul din preferatele mele.

cuvant cheie ptr SEO

cuvant cheie ptr SEO

cuvant cheie ptr SEO

cuvant cheie ptr SEO
Un alt proiect, care are o oarecare finalitate, este cel dedicat Maramureşului. Acum cca un an şi jumatate, am reuşit să realizez împreună cu colegul meu, fotograful Mihai Grigorescu, un album de fotografie. Se cheamă “Maramureşul – oameni şi locuri”.
În viitor, probabil că o sa mai fac şi alte albume despre această regiune, mai ales că am lucrat foarte mult timp acolo.

cuvant cheie ptr SEO

cuvant cheie ptr SEO
O nouă provocare este Bucovina. Mai nou, mutându-mă în Moldova, o să colind prin zonele din partea aceasta a ţării.

Apoi, mai este zona limitrofă Prutului – judeţele Botoşani, Iaşi, Vaslui. Am şi început deja şi am realizat nişte fotografii frumoase, aşa că va urma şi un album dedicat Bucovinei .

De asemenea, am mai realizat două albume ( în 2006 - 2007 ) cu bisericile de lemn din judeţul Timiş, în colaborare cu Mitropolia şi cu Direcţia pentru Promovarea şi Conservarea Culturii Tradiţionale a Judeţului Timiş. Sunt cele 25 de biserici de lemn care fac parte din patrimoniul naţional existente în judeţul Timiş.

Acum 3 ani am mai început un proiect care încă nu s-a finalizat din cauza lipsei de fonduri. Este vorba despre cele 60 de biserici de lemn – obiecte de patrimoniu, din sudul Transilvaniei şi nordul Olteniei. Am făcut fotografii la o mare parte dintre ele, începând din Banat, Mureş, Timiş, Hunedoara, Alba, Sibiu, Braşov.

Pentru că lucrez de mic cu satele, mă acomodez imediat în orice loc mă găsesc şi oamenii mă adoptă, eu îi adopt pe ei şi uite aşa mă simt ca acasă. În maşina mea am tot ce-mi trebuie ca să pot sta un-deva o lună sau două.
Aşa că, la mine nu contează locul. Am totul la mine.

Acum mai am un vis: vreau să-mi iau şi o maşină care e o mică rulotă – are şi frigider, aragaz, pat, aşa că atunci chiar că o să-mi fac buletinul pe maşina respectivă şi o să pot să trăiesc prin sate, ca să fac fotografii.
În plus, am şi idei noi. Vreau să fac expoziţii de fotografie în satele respective, cu oamenii locului: o să mă duc în cel mai apropiat oraş, o să printez 20 de fotografii şi apoi o să mă întorc şi o să organizez aceste expoziţii pe nişte panouri sandvici, duminica după slujbă.
Oamenii vor trece să vadă expoziţia şi apoi vor primi fotografiile cadou de la mine. Ăsta e un proiect tare fain; cei de la TVR deja au zis că vor să facă un documentar despre mine, ca şi tip de fotograf al satului românesc şi să-mi trimită un operator să filmeze.

Aşadar, viaţa mea este legată numai de satul românesc, fie că sunt acolo, fie că sunt în oraş, unde stau şi-mi prelucrez milioanele de fotografii. Am 1 terra şi jumătate de fotografii, le-am adus acum pe toate la Iaşi. Sunt 3 calculatoare, harduri externe şi încerc să-mi sistematizez munca.

-Care ţi-e satul cel mai drag, unde experienţele cu oamenii şi cu locurile vizitate ţi-au mers direct la suflet? Povesteşte-ne ce te-a impresionat cel mai mult acolo.
Asta e o întrebare la care nu am cum să-ţi răspund, pentru că am cel puţin vreo 10 sate dragi, în care experienţele şi oamenii mi-au mers direct la suflet: Ghilad, Chevereşul Mare – unde mi-am petrecut o mare parte a vieţii, ambele în judeţul Timiş, mai sunt câteva sate din Maramureş – de exemplu: Budeşti, Botiza, Ieud, unde am prieteni, oameni pe care-i cunosc şi care mă sună.
De asemenea, de când am început proiectul cu fierarii, printre preferatele mele sunt satele Apoldul de Sus şi Chirpărul. Apoi, în Deltă – Letea, Maliuc, Padina.
De asemenea, am sate preferate în Moldova. Nici nu ştiu pe care să-l aleg şi să zic că acela mi-e satul cel mai drag. Mai este satul Bătrâna, din Munţii Poiana Ruscă, care este un sat minunat. N-am cum să-ţi spun că prefer un singur sat, pentru că au fost foarte multe locuri unde oamenii m-au primit cu braţele deschise.

-În ce fel crezi că se vor schimba satele românesti în 5 – 10 ani de acum încolo?
Jale! Satele româneşti se distrug treptat, treptat, datorită sistemului actual. Pe de o parte, s-a înţeles foarte prost democraţia, dar în primul rând sunt de vină conducătorii ţării. Hai să ne uităm ce se în-tâmplă în ţări precum Franţa, Anglia, Germania, unde ţăranul a fost subvenţionat. Una dintre principalele noastre resurse economice este agricultura, agroturismul şi turismul. Dacă în altă parte, aceste resurse au fost subvenţionate, cum s-a făcut de exemplu, în Germania, unde comunităţile agrare care produc produse biologice sunt subvenţionate de către stat, ca să reziste şi să producă în continuare, la noi, dimpotrivă, bătrânii care au pensii mici, cum să-şi lucreze pământurile dacă nu sunt ajutaţi de către stat? Cum să-şi cultive pământul când motorina costă atât? Şi dacă e o mică secetă sau inundaţie, nu câştigă nici măcar cât au băgat. De unde resurse să mai facă în anul următor acelaşi lucru? Ei ar trebui ajutaţi.
Când au venit comuniştii, au distrus tot, dar ei măcar ne-au lăsat fără datorii. Acum, au venit ăştiălalţi, care, în cârdăşie cu imperialiştii de dincolo, ne-au transformat, ei, conducătorii noştri, în masă de consum. Noi suntem cei mai mari consumatori dintre ţările Europei de Est. Au fost făcute nişte statistici la consumul de alimente, şi nu numai, provenite de la imperialişti care au supra-producţie şi pe care trebuie să şi-o vândă.
Suntem pe primul loc la consumul de cafea, ţigări, băuturi alcoolice, televiziune prin cablu şi telefonie mobilă. Cum îţi explici acest lucru, când încă 50 % din populaţie trăieşte în sate? A fost o politică coordonată de sus, încât s-a distrus agricultura. Au sărăcit ţăranii, au fost nevoiţi să-şi vândă pământurile multor oameni importanţi din ţara asta. Apoi au cumpărat străini: italieni, francezi, englezi care au mii şi mii de hectare. Toate astea s-au întâmplat din cauza conducerii, pentru că dacă statul, respectiv aleşii noştri ar fi protejat şi ar fi încurajat satul românesc încă de-acum 21 de ani, în prezent ar fi fost o cu totul altă situaţie. Dar ei au urmărit doar să se îmbogăţească şi să transforme ţara noastră într-o masă de consum. Acum, în orice sat ai merge, ciobanii, ţăranii, fierarii au telefoane mobile, au antene de televiziune, dar poate n-au ce mânca. Acum ţăranii fumează, beau cafea şi-şi pun copiii să se uite la televizor.

Toate astea contribuie la degradarea satului românesc şi unul dintre principalele motive pentru care s-a ajuns în situaţia asta, este pentru că satul românesc n-a fost ajutat, a fost îndobitocit şi i-a fost cultivată moda asta a consumului: “Urmează-ţi instinctul!”, “Urmează-ţi setea!”. Eu n-am văzut nicio reclamă cu “Citeşte o carte!”. Acum au început nişte membri ai mass-media să lanseze o campanie de îndemnare la citit. Însă, în general, reclamele îndeamnă la consum exacerbat, nu la cumpătare, gen: “Cumpăraţi apă de izvor, că e cea mai sănătoasă!”. Apoi avem super-magazine, super-marketuri, care nu sunt ale românilor, ci ale străinilor. Totul merge şi vine de dincolo.

Tot umblând prin sate, toamna plâng când văd tone de pere, mere care putrezesc în faţa porţilor, pentru că oamenii încearcă să le vândă şi apoi le aruncă la animale, la porci sau fac pălincă şi se îmbată. Cunosc foarte multe astfel de situaţii.
Da, ăsta e contextul actual şi din păcate, cei care chiar au încercat să ajute cu ceva ţara asta, au picat repede.

-Ce crezi că ar trebui făcut pentru încetinirea procesului de transformare a satelor, care încet, încet îşi pierd identitatea, autenticul?
Ar trebui o campanie mult mai agresivă a unor oameni influenţi, oameni de bine, în colaborare cu oameni ca noi – care promovează Satul prin orice metodă.
Fotografia este cea mai de impact, într-o lume în care imaginea face totul. Aşa numai cu câte o revistă la trei luni sau cu câte o expoziţie de fotografie organizată la jumătate de an, nu e suficient.
E nevoie de o campanie agresivă, sistematică şi coordonată, care să nu se lase. Campania asta ar trebui lansată nu numai forurilor din ţară, ci poate şi dincolo, cine ştie?

-Ce mesaj ai pentru cititorii revistei SATUL?
Avem o ţară cu mari resurse şi potenţial, dar am ajuns ca mai degrabă, străinii, să vină şi să rămână impresionaţi de bogaţia noastră culturală, geografică şi să investească în satele noastre.
Statul ar trebui să se implice şi să subvenţioneze satul românesc!
Tinerilor şi copiilor de astăzi, le doresc să se hrănească din plin cu viaţa simplă şi minunată pe care, încă, o mai oferă satul românesc. Mai există meşteşuguri, sărbători, obiceiuri şi atâtea lucruri frumoase, care dacă sunt ajutate să supravieţuiască, vor dăinui şi vor bucura şi generaţiile următoare.
Haideţi să ajutăm satele şi să fim conştienţi de resursele şi de valoarea lor!
Nu o facem doar pentru noi, ci mai ales pentru copiii şi nepoţii noştri.
Prin fotografiile mele, vreau să trag un semnal de alarmă, pentru că este dramatic ce se întâmplă cu satul românesc.

Interviu de Ana A. Negru
Fotografii: Sorin Onișor


Publicarea interviului s-a făcut în numarul 6 al revistei SATUL.


Ana A. Negru
Fondatorul revistei SATUL

Ana A. Negru (n. 1978, într-un sat săsesc din Ardeal), cu o experienţă de 14 ani în marketing şi publicitate, dă startul proiectului său de suflet - revista SATUL, în iunie 2009, din pasiune pentru satul tradiţional şi pentru fotografia etnografică. Contact: ana.negru@revista-satul.ro
Dezvoltat de Terrasoft

Copyright © Revista SATUL
Reproducerea integrală sau parţială a textelor sau ilustraţiilor din revistă este
posibilă numai cu acordul prealabil scris al SC START-UP Advertising SRL.
Toate drepturile rezervate. SATUL - Marcă înregistrată.
SATUL - Revista pentru promovarea traditiei si culturii din mediul rural
Revista SATUL vă recomandă în continuare 11 articole
Înapoi la natură! - Interviu cu Dorel Vişan
Citeşte mai mult
Revista SATUL vă recomandă