Satul Caţa - o lecţie de multiculturalitate
Caţa este un sat săsesc din judeţul Braşov, ce face parte din comuna cu acelaşi nume, alături de satele Beia, Ioneşti, Drăuşeni şi Paloş Ardeal. Pentru a ajunge în Caţa, urmăm drumul către Sighişoara, iar la Rupea Gară facem dreapta spre Homorod.
Case din satul Cața. Foto: Ana A. Negru
Comunităţile din sat
Intrăm în Caţa deja cu o altă stare de spirit, dominată de calmul şi liniştea din jurul nostru. Ne întîmpină un şir lung de case săseşti, majoritatea foarte bine întreţinute, cu porţi înalte din lemn, cu ferestre mici încadrate de rame colorate şi protejate cu obloane vechi.
Foarte multe dintre aceste case au fost preluate de familii de români, maghiari şi rromi, din moment ce după revoluţie au plecat aproape toţi saşii, în prezent rămânând doar trei familii, dintr-o populaţie totală de cca 2600 de persoane.
Satul este străbătut de râul Homorodul Mare, pe malul căruia doi băieţi pescuiau cu undiţe făcute de ei din nişte beţe de care era legat cu sfoară un pet, pe unde, spuneau ei, are să intre peştele.
- Păi aşa pescuiţi voi? – am întrebat eu.
- Da! Pe la noi, prin ţările aiştea, aşa se pescuieşte!”
M-am amuzat, dar pe de altă parte, vedeţi ce copilărie sănătoasă au copiii aceştia? Erau afară (nu în faţa calculatorului), pe o vreme însorită de toamnă şi „se jucau” în felul lor.
- Tanti, dacă ne-aţi făcut poze, nu ne daţi nişte covrigei?
Si le-am dat. Văzuseră că aveam o pungă întreagă.
De-a lungul râului, în spatele caselor, se vedea că porumbul fusese deja cules, iar bostanii aşteptau la marginea hotarului să fie încărcaţi în căruţe şi duşi în gospodăriile fiecăruia.
Pe strada principală trecea poştaşul pe bicicleta, având geanta plină şi se oprea din loc în loc să lase corespondenţa sătenilor.
Când a trecut prin dreptul nostru ne-a salutat, chiar dacă îi eram străini.
Apoi, ne oprim în centrul satului, aproape de şcoală şi de acolo pornim pe una din străduţele laterale, pentru a cunoaşte mai bine satul şi oamenii.
Aşa ajungem s-o cunoaştem pe d-na Margareta Dibernardo (56 ani) care era la poartă, de vorbă cu nişte vecini. Deşi numele are altă origine, doamna Margareta este de etnie maghiară, doar că străbunicul soţului ei a fost italian stabilit în România cu ocazia construirii bisericii din localitatea Bogata, considerată monument istoric. Doamna Margareta ne-a povestit o mulţime de lucruri despre viaţa în Caţa.
Text și foto: Ana A. Negru
Aflați despre acestea citind revista SATUL nr. 3. De asemenea, veți avea ocazia să-l cunoașteți pe d-nul Frieder Schuller – scenarist și regizor de film, poet și libretist născut în Cața.
Intrăm în Caţa deja cu o altă stare de spirit, dominată de calmul şi liniştea din jurul nostru. Ne întîmpină un şir lung de case săseşti, majoritatea foarte bine întreţinute, cu porţi înalte din lemn, cu ferestre mici încadrate de rame colorate şi protejate cu obloane vechi.
Foarte multe dintre aceste case au fost preluate de familii de români, maghiari şi rromi, din moment ce după revoluţie au plecat aproape toţi saşii, în prezent rămânând doar trei familii, dintr-o populaţie totală de cca 2600 de persoane.
Satul este străbătut de râul Homorodul Mare, pe malul căruia doi băieţi pescuiau cu undiţe făcute de ei din nişte beţe de care era legat cu sfoară un pet, pe unde, spuneau ei, are să intre peştele.
- Păi aşa pescuiţi voi? – am întrebat eu.
- Da! Pe la noi, prin ţările aiştea, aşa se pescuieşte!”
M-am amuzat, dar pe de altă parte, vedeţi ce copilărie sănătoasă au copiii aceştia? Erau afară (nu în faţa calculatorului), pe o vreme însorită de toamnă şi „se jucau” în felul lor.
- Tanti, dacă ne-aţi făcut poze, nu ne daţi nişte covrigei?
Si le-am dat. Văzuseră că aveam o pungă întreagă.
De-a lungul râului, în spatele caselor, se vedea că porumbul fusese deja cules, iar bostanii aşteptau la marginea hotarului să fie încărcaţi în căruţe şi duşi în gospodăriile fiecăruia.
Pe strada principală trecea poştaşul pe bicicleta, având geanta plină şi se oprea din loc în loc să lase corespondenţa sătenilor.
Când a trecut prin dreptul nostru ne-a salutat, chiar dacă îi eram străini.
Apoi, ne oprim în centrul satului, aproape de şcoală şi de acolo pornim pe una din străduţele laterale, pentru a cunoaşte mai bine satul şi oamenii.
Aşa ajungem s-o cunoaştem pe d-na Margareta Dibernardo (56 ani) care era la poartă, de vorbă cu nişte vecini. Deşi numele are altă origine, doamna Margareta este de etnie maghiară, doar că străbunicul soţului ei a fost italian stabilit în România cu ocazia construirii bisericii din localitatea Bogata, considerată monument istoric. Doamna Margareta ne-a povestit o mulţime de lucruri despre viaţa în Caţa.
Text și foto: Ana A. Negru
Aflați despre acestea citind revista SATUL nr. 3. De asemenea, veți avea ocazia să-l cunoașteți pe d-nul Frieder Schuller – scenarist și regizor de film, poet și libretist născut în Cața.
