Sate româneşti

Satul Bârsana în straie de sărbătoare


Află cum am petrecut Paștele în satul Bârsana din județul Maramureș și descoperă alături de noi oamenii săi buni ca pâinea caldă, obiceiurile locului, sculptorul satului și însemnătatea motivelor tradiționale crestate pe porțile de lemn.
Satul Bârsana în straie de sărbătoare
Căpițe de fân în grădina Mânăstirii Bârsana. Foto: Ana A. Negru
Când mi-a venit ideea de a călători spre nord, nu ştiam exact la ce să mă aştept. Chiar mă întrebasem dacă Maramureşul e locul pe care-l caut.
Dar, îmi doream să văd cu ochii mei dacă obiceiurile s-au transmis şi continuă, in paralel cu schimbarea care, în prezent, “virusează” până şi cele mai mici şi ascunse sate.
Aşadar, din Calineşti, pe un drum asfaltat care şerpuia printre dealuri minunate iată-ne ajunsi în satul Bârsana, situat la cca 20 km de Sighetul Marmaţiei, de-a lungul malului drept al râului Iza şi la 30 km distanţă de Cavnic. Despre Bârsana, ştiam doar că este unul dintre cele mai cunoscute sate din Maramureş datorită, în primul rând, mănăstirii construite destul de recent, care a devenit un simbol al arhitecturii din lemn.

Gazdele
D-na Irina - o femeie înaltă, iute, cu zâmbet larg, ochi vioi şi vorbă melodioasă, ne întâmpină în capul străzii, după ce ne telefonase mai înainte ca să ne intrebe cam pe unde suntem, că “mâncarea-i deja gata”. Ne-a făcut semn să intrăm pe străduţă şi s-o urmăm, apoi a început să alerge ca să ajungă prima pentru a ne deschide poarta. Cum ne-am dat jos din maşină, ne-a luat în primire. Mi-a spus că omu’ bun se cunoaşte după vorbă şi că, de la telefon, şi-a dat seama că va avea oaspeţi “aleşi”. În curte, ne aştepta şi d-nul Ion – soţul d-nei Irina, un bărbat înalt, bine clădit, cu mâini mari şi muncite şi cu râsul lui Moş Crăciun. A dat mâna cu fiecare, ne-a întrebat de unde suntem şi dacă am călătorit cu bine până în Maramureş, şi, cu zâmbetul pe buze, ne-a urat bun venit şi şedere plăcută. ( şi-aşa a şi fost, pentru că în ce-l priveşte, nici nu scotea apă la vite - săracile, până nu ne trezeam noi, ca să nu facă zgomot şi să fie deranjaţi “domnii” – şi despre asta ne-a spus abia când am plecat ). După aceea, d-na Irina ne-a poftit înăuntru ca să ne alegem camera după plac. Îndată ce-am intrat, ochii mi s-au aţintit pe decorul tradiţional. Pe pereţii din hol erau atârnate două costume populare pentru copii, iar în dormitoare – ştergare ţesute cu motive florale şi vase de ceramică; pe paturi erau aşternute cergi colorate, iar pe masa din bucătărie era o “măsoaie” ( faţă de masă ) ţesută. În dulapurile din camere, erau multe, multe cămăşi albe brodate de mâna ei, pe care a ţinut să ni le arate. Era o adevărată bucurie pentru ea să aibă cui se mândri cu rodul mâinilor ei harnice. E atât de reconfortant şi aproape tămăduitor, să vezi oameni, şi mai ales români, conştienţi şi mândri de valorile lor şi de arta tradiţională.

Schimbarea
Casa era mare şi încăpătoare, construită recent, cu centrală pe lemne. Poarta era modernă, din tablă, şi nu din lemn sculptat. La fel erau majoritatea caselor din sat, pentru că am aflat că mulţi dintre săteni au fost plecaţi la muncă în Italia, Franţa sau Spania şi, odată întorşi, au preferat în locul arhitecturii tradiţionale, casa modernă, utilată după ultimele tendinţe.

Mâncarea şi pălinca
D-na Irina găteşte expcepţional! Şi ştie să ne introducă în atmosfera de sărbătoare. Special pentru a ne servi prânzul, s-a îmbrăcat în costumul tradiţional, cu cămaşă albă brodată, cu sumnă şi zadie şi cu pânzătură colorată pe cap. Tocmai scosese pâinea din cuptor şi o feliase în faţa noastră. Vă spun sincer, că aşa o pâine galbenă si pufoasă, n-am mai văzut! Apoi a umplut în faţa noastră un bol întreg cu ciorbă de perişoare dreasă cu smântână şi presărată cu pătrunjel verde. O minunăţie! Bineinteles, a adus şi o tavă cu o sticlă de pălincă făcută în casă, că aşa-i obiceiul de sărbători şi nu numai – câte-un pahar înainte de fiecare masă. Cică şi somnul e mai lin dup-aceea. Chiar dacă am fost tentată să refuz, am zis că n-o fi foc să închinăm câte-un pahar, dacă aşa-i obiceiul locului. Mâncarea a fost mai mult decât suficientă. Defapt, d-na Irina nu lua bolul de pe masă, până nu se golea de tot; ba chiar ne aducea şi oala mai aproape, în caz că mai vrem a nu-ştiu-câta porţie.
Şi când credeam că am terminat de mâncat, d-na Irina vine cu un zambet larg aducându-ne şi cozonac, că doar e sărbătoare! “Mancaţi pe săturate! Că am facut destul!”

Ospitalitatea e la ea acasă în Maramureş. Oameni mai generoşi şi mai bucuroşi de oaspeţi, nu cred c-am mai întâlnit.

Text și foto: Ana A. Negru

Cititi continuarea în ediția printată a revistei SATUL.


Ana A. Negru
Fondatorul revistei SATUL

Ana A. Negru (n. 1978, într-un sat săsesc din Ardeal), cu o experienţă de 14 ani în marketing şi publicitate, dă startul proiectului său de suflet - revista SATUL, în iunie 2009, din pasiune pentru satul tradiţional şi pentru fotografia etnografică. Contact: ana.negru@revista-satul.ro
Dezvoltat de Terrasoft

Copyright © Revista SATUL
Reproducerea integrală sau parţială a textelor sau ilustraţiilor din revistă este
posibilă numai cu acordul prealabil scris al SC START-UP Advertising SRL.
Toate drepturile rezervate. SATUL - Marcă înregistrată.
SATUL - Revista pentru promovarea traditiei si culturii din mediul rural
Revista SATUL vă recomandă în continuare 21 articole
Drăguşul de ieri şi de astăzi, aşa cum e văzut de săteni
Citeşte mai mult
Revista SATUL vă recomandă