Arhitectură tradițională şi patrimoniu

Proiectul “60 de biserici de lemn din nordul Olteniei şi sudul Transilvaniei”


În prezent, totul se schimbă şi cu foarte rare excepţii, obiectele de arhitectură tradiţională sunt abandonate sau demolate pentru a face loc unor construcţii noi, al căror aspect exhibă o neputinţă de a exprima valorile identitare.
Proiectul “60 de biserici de lemn din nordul Olteniei şi sudul Transilvaniei”
Refacerea picturii la biserica de lemn din satul Urşi, jud. Vâlcea
Cele mai numeroase monumente istorice din nordul Olteniei şi sudul Transilvaniei sunt bisericile de lemn construite în perioada sec. XVIII – XIX, când viaţa satului românesc se putea identifica cu arhitectura ţărănească din lemn, cu anumite obiceiuri, tradiţii şi meşteşuguri locale şi cu un întreg set de valori şi legi nescrise. În prezent, totul se schimbă şi cu foarte rare excepţii, obiectele de arhitectură tradiţională sunt abandonate sau demolate pentru a face loc unor construcţii noi, al căror aspect exhibă o neputinţă de a exprima valorile identitare, aşa cum reuşesc s-o facă elemente din patrimoniul naţional rural percepute ca definitorii pentru anumite comunităţi, teritorii şi epoci.
Un exemplu trist este cazul bisericilor de lemn din nordul Olteniei şi sudul Transilvaniei, ce se află într-o stare de degradare avansată, aproape de colaps, pentru că au fost abandonate. Astfel, există riscul de a se pierde un important patrimoniu construit în zona rurală, aflat în proprietatea comunităţilor locale.
Toate aceste biserici au nevoie vitală de intervenţie de urgenţă. Restaurarea lor le-ar putea reda patrimoniului naţional şi prin aceasta ar putea fi introduse într-un circuit cultural-turistic, în paralel cu iniţierea unor proiecte pentru revitalizarea ocupaţiilor şi meşteşugurilor locale tradiţionale.

Motivele degradării bisericilor de lemn
• Educaţia deficitară a populaţiei şi administraţiilor locale.
Ritmul lent sau lipsa de interes din partea instituţiilor abilitate ale statului pentru rezolvarea problemelor legate de regimul de proprietate al unor monumente sau situri istorice se suprapune peste dificultatea de receptare din partea comunităţilor locale, în primul rând a celor rurale, a sensului unei dezvoltări durabile.

• Absenţa programelor sistematice de instruire şi educare a comunităţilor pentru recuperarea rapidă a acestei carenţe sporeşte exponenţial şansa distrugerii definitive a patrimoniului vernacular.

• Situaţia financiară, deseori precară, nu justifică ineficienţa unor consilii locale în utilizarea, în scopuri de conservare, a fondurilor proprii destinate prin lege protejării patrimoniului; totodată, nu justifică frecventele încălcări ale prevederilor legii, care sunt orientate spre conservarea patrimoniului, nu spre distrugerea lui. În unele cazuri, nici apartenenţa la Lista patrimoniului mondial nu poate garanta o protecţie.

• Regimul de proprietate incert, care în unele cazuri produce abandonul pe termen lung al monumentelor istorice, iar în alte cazuri face imposibilă accesarea fondurilor nerambursabile, deoarece astfel de proiecte cer aplicantului să deţină statutul de proprietar sau concesionar al monumentului.

• Schimbarea componenţei comunităţilor locale sau depopularea satelor.
În satele care-şi pierd locuitorii, patrimoniul rural dispare în ritmul neutilizării sale, peisajul cultural rarefiindu-şi consistenţa.

• Absenţa unei susţineri eficiente a conservării peisajului cultural din mediul rural.
Ataşamentul faţă de protejarea arhitecturii tradiţionale emblematice pentru peisajele culturale identitare, subminat în mod firesc de tendinţa de a se dobândi un nivel de confort adaptat modernităţii, şi-a pierdut într-un ritm accelerat consistenţa. Comunităţile locale nu sunt suficient încurajate să înţeleagă potenţialul de bunăstare materială al patrimoniului pe care l-au abandonat şi importanţa acestuia pentru păstrarea identităţii locale şi naţionale în contextual unei dezvoltări de perspectivă. Mijloacele care ar permite dezvoltarea pe termen lung sunt cu atât mai puţin susţinute prin acţiuni coerente de instruire şi educare. Un corolar al acestor realităţi este dispariţia meşteşugurilor tradiţionale – astăzi fapt aproape împlinit la nivel statistic. Această sărăcire exponenţială a matricei patrimoniului cultural naţional diminuează periculos – la un nivel a cărui amploare este dificil încă de prevăzut – şansele de revitalizare a patrimoniului rural şi, prin aceasta, a patrimoniului cultural naţional.

• Agresiunea prin restaurare sau intervenţii inadecvate.
Este un tip particular de distrugere, întâlnit din ce în ce mai frecvent, în cazurile în care monumentele sunt mutilate prin falsificare, parţială sau integrală, ca urmare a unor intervenţii realizate fie de neprofesionişti în conservare-restaurare, fie de practicieni care au cedat rutinei profesionale sau sunt mai sensibili faţă de voinţa beneficiarului decât faţă de monumental însuşi.

• Introducerea materialelor inadecvate – cimentul, de exemplu – sau utilizarea abuzivă a betonului pentru consolidarea structurilor, în pofida faptului că efectul lor de compromitere gravă, în timp, a monumentului este binecunoscut, sunt utilizate încă în numeroase lucrări de conservare şi restaurare. Falsificarea monumentelor, generată de incapacitatea de a sesiza semnificaţia înscrisă în materialitate originară a formelor şi componentelor de stil şi aplicarea unor soluţii de restaurare impermeabile expresiei monumentului sau superficiale sub raportul conservării în timp, sunt erori care s-au produs frecvent.

• Absenţa evaluării statistice permanente a stării de degradare.
Nu există o evaluare detaliată a situaţiei în care se află monumentele istorice aflate în proces de degradare, cu atât mai puţin a clădirilor valoroase care, deşi nu sunt înscrise în Lista monumentelor istorice, formează repere importante ale peisajului cultural urban. Elaborarea unei asemenea baze de date, este utilă şi pentru a aduce la cunoştinţa autorităţilor centrale şi locale – abilitate cu gestiunea şi protejarea patrimoniului – o realitate economic binecunoscută în mediile de specialitate, şi anume că întreţinerea constantă a patrimoniului construit, ca şi a siturilor istorice, este mai economică decât intervenţia de restaurare aplicată unui monument ajuns în stare de colaps iminent.

• Lucrul cu metode revolute şi aparitia erorilor în activitatea de conservare-restaurare.
Numărul bisericilor degradate, incendiate sau pur şi simplu demolate este impresionant. În cazurile fericite în care comunităţile locale îngrijesc vechile biserici de lemn, reparaţiile – deseori invazive – alterează arhitectura, fiind executate de lucrători care nu mai cunosc tehnicile tradiţionale ale lemnului. Prezenţa acestui patrimoniu „minor” pune din nou problema formulată anterior a unui nivel al meseriilor de patrimoniu capabil să raspundă necesităţilor unui ansamblu sau sit istoric, ale centrelor istorice, atâtea câte au mai rămas, din oraşele noastre.
În acelaşi timp, este vorba de o diversificare a ramurilor de învăţământ dedica conservării şi restaurării patrimoniului. Avem prea puţini restauratori dedicaţi unor domenii precum piatra, lemnul, metalul, vitraliile, stuco-marmura, ceramica, etc. Aceste carenţe nu fac decât să faciliteze fie suprimarea tuturor detaliilor care rafinează şi definesc în mod unitar o clădire, fie înlocuirea lor cu lamentabile surogate. Este condiţia în care se găsesc toate monumentele, indiferent de regimul de protecţie în care sunt clasate. Nici marile monumente aflate pe Lista patrimoniului mondial nu beneficiază de un program de conservare preventivă. Mai mult decât atât, monumente cu picturi murale, catapetesme, pictură pe lemn, mobilier, elemente de sculptură în piatră, care au fost supuse unui process de restaurare, nu beneficiază de un program de monitorizare a condiţiilor de microclimat.

• Intervenţiile neprofesioniste.
Actualul sistem de atestare profesională, bazat pe un sistem formativ defectuos, a generat apariţia în domeniul conservării - restaurării componentelor artistice a unor restauratori insuficient pregătiţi sau a unor pseudo-profesionişti cărora li s-a încredinţat tratarea unui patrimoniu de prim ordin. Lipsa din administraţie a personalului specializat, capabil să supravegheze punerea în practică a proiectelor, absenţa interesului instituţiilor statului pentru tot ce se află în afara Programului Naţional de Restaurare, în domeniul privat, ineficienţa Comisiei de componente artistice a Comisiei Naţionale a Monumentelor, devenită un organism consultativ, absenţa unui Cod al restaurării, după modelul cartei brandiene, în care să se reglementeze în detaliu comportamentul faţă de opera de artă, ceea ce este permis şi ceea ce constituie o eroare metodologică în intervenţia asupra patrimoniului.
Exemplele sunt numeroase, iar cauzele care au generat această situaţie în expansiune trebuie analizate cu grijă, într-un dialog între biserică şi laicat, între biserică şi instituţiile statului.

În acest context, un proiect pentru intervenţie de urgenţă asupra bisericilor de lemn ar putea recupera interesul comunităţilor locale pentru propriul patrimoniu şi ar putea implica meşterii locali, în consecinţă, ar putea revigora economic zonele rurale.

Proiectul “60 de biserici de lemn din nordul Olteniei şi sudul Transilvaniei” (Vâlcea, Gorj, Sibiu, Hunedoara)
În perioada 2007 - 2009, Fundaţia DALA a identificat în sudul Transilvaniei şi Nordul Olteniei (în judeţele Hunedoara, Sibiu, Gorj şi Vâlcea) 60 de biserici din lemn, toate clasate monument istoric în categoria A şi B care se află în diferite stadii de degradare. În ultimii doi ani, unele dintre ele au căzut, iar altele sunt în stare de colaps. 75% dintre aceste biserici sunt abandonate, valoarea lor de folosinţă fiind anihilată. Majoritatea, pe lângă detalii de arhitectură remarcabile, au mari suprafeţe de pictură de valoare (circa 3000 mp de pictură care se află în diverse stări de degradare).
Alături de meşteşuguri şi ocupaţiile tradiţionale locale, aceste biserici formează un peisaj cultural omogen şi unitar. Recuperarea lor constituie pentru iniţiatorii proiectului o prioritate.
Pornind de la problemele sesizate mai sus şi pe baza cercetării în teren a Fundaţiei DALA, în iunie 2009 a fost iniţiat proiectul “60 de biserici de lemn din nordul Olteniei şi sudul Transilvaniei”, de către Ordinul Arhitecţilor din România şi Fundaţia DALA, în colaborare cu Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu Bucureşti, Universitatea Naţională de Artă Bucureşti, Universitatea de Arhitectură din Timişoara, Muzeul Ţăranului Român, Consiliul Judeţean Hunedoara, Consiliul Judeţean Sibiu, Muzeul Astra, ProPatrimonio, Fundaţia Artis Periţia, Asociaţia 37, Ministerul Turismului şi cu implicarea permanentă a d-lui arh. Şerban Sturdza şi a d-lui Ovidiu Daneş, istoric de artă, Preşedintele Fundaţiei DALA.

de Ana A. Negru
Sursa: Ordinul Arhitecţilor din România
Foto: Sorin Onişor şi arh. Ioana Alexe


Citiţi continuarea articolului în numarul 6 al revistei SATUL.


Ana A. Negru
Fondatorul revistei SATUL

Ana A. Negru (n. 1978, într-un sat săsesc din Ardeal), cu o experienţă de 14 ani în marketing şi publicitate, dă startul proiectului său de suflet - revista SATUL, în iunie 2009, din pasiune pentru satul tradiţional şi pentru fotografia etnografică. Contact: ana.negru@revista-satul.ro
Dezvoltat de Terrasoft

Copyright © Revista SATUL
Reproducerea integrală sau parţială a textelor sau ilustraţiilor din revistă este
posibilă numai cu acordul prealabil scris al SC START-UP Advertising SRL.
Toate drepturile rezervate. SATUL - Marcă înregistrată.
SATUL - Revista pentru promovarea traditiei si culturii din mediul rural
Revista SATUL vă recomandă în continuare 12 articole
Icoana mea este o rugăciune
Citeşte mai mult
Revista SATUL vă recomandă