Portretul unor destine

Îi place aici, e paznic sus la capăt, unde întoarce mocăniţa şi de unde pleacă trenul cu lemne... E mulţumit, a muncit pentru copii şi i-a aşezat la casa lor, a muncit toată viaţa cu cârca: "am cărat în spate 4 case" spune el, mai în glumă, mai în serios. Am scos din rucsac o sticlă de pălincă şi am tăiat o bucată de slană primită de la un preot dintr-un sat de lângă Borşa, dar din dar, gândii eu. Avea talent Gavril, vorbea aşezat şi povestea într-un fel anume, care mă captiva. La al doilea pahar s-a oprit, a băut şi a mâncat cu multă cumpătare, aşa cum şi-a trăit şi propria viaţă...

Maria mi-a spus în taină când am rămas singuri, că era cea mai pricepută din tot satul la tors lâna.
Iarna nu o întrecea nimeni la caier şi până în primăvară împletea tot felul de lucruri necesare celor 6 copii, iar lui Ghiţă îi făcea ciorapi de lână împletiţi cu pricepere, ca să ţină cald în opinci.


Maria are 82 de ani şi o curte de nepoţi. E tare fericită că poate mânca, iar la câte o sărbătoare mai bea şi o ţuică, de prună sau de pere, că e mai sănătoasă, spune ea. Nu s-a lăsat până când nu mi-a arătat cum prelucrează lâna şi, cât ai clipi, a încărcat un fus cu un fir alb de lână toarsă de mâinile ei pricepute. Mi-a zis că mă aşteaptă la anul de Sânziene şi că până atunci o să-mi ţeasă un ştergar, că are şi război. Abia aştept...

Valentin trăieşte singur de mulţi ani, nici nu mai ştie de când, iar copii nu prea are.
- Cum nu prea ai copii, nea’ Valentine? îl întreb şi îmi spune că a avut un băiet, drag lui mult, dar a plecat în lume şi nu mai ştie nimic de el, nici nu l-a căutat, că n-are cum să plece de la omul ăsta căruia îi păzeşte caprele, pentru că n-are cui le lăsa, iar omul e bun, i-a dat bordeiul în care stă şi îi aduce şi de mâncare.
Iarna e mai greu, că omătul creşte până peste şură, aşa că trăieşte doar cu lapte şi brânză de capră şi mai are câte o clisă (slănină) pusă la sare încă dinainte de prima zăpadă. Ţuica e puţină, dar e mulţumit că are lemne cu ce să se încălzească. Baba i s-a dus de mult, el mai tuşeşte, dar nu se plânge. Mi-a cerut o ţigară. A fost prima dată când am regretat că nu sunt fumător...


Pe Gheorghe l-am cunoscut cu mulţi ani în urmă, atât de mulţi, încât am şi uitat cărările pe care hălăduiam împreună când mergeam la cules de nicoreţi prin pădurile Tarcăului. Ne împărtăşeam la acelaşi duhovnic şi cântam la strană când eram singuri în biserică, nu că nu am fi avut voce, dar aşa ne punea părintele stareţ, care ne iubea mult şi care acum e dus la Domnul.
Gheorghe era militar de profesie. A fost maior pe vremea comunismului şi o bucată bună de timp după aceea. Era energic şi plin de sensibilitate, chiar dacă reuşea cu multă discreţie să ascundă acest lucru, însă o făcea cu naturaleţea unui om smerit şi bun la suflet.
Cânta la chitară şi când am ascultat primele lui acorduri compuse ad hoc, am rămas mut! Nu i-am spus timp îndelungat cât de mult mă bucuram pentru talentul lui sau cât de talentat credeam eu că este, pentru că mi-era frică să nu-l abat de la gândul lui...
Îl măcina lăuntric şi îl sfredelea acel gând, îl simţeam tot mai aproape de izbandă, de împlinirea dorinţei lui, îi vedeam privirea când vorbea cu mine - ochii îi străluceau când îmi povestea de planul său...
Eu găteam la mănăstire şi el citea din pateric. Când îi auzeam glasul, îl asociam cu acordurile chitarei lui şi îmi spuneam cât de talentat este Gheorghe.
Mă bucuram de prietenia lui. Era ceva special, sincer, tămăduitor. Într-o seară, pe când eram lângă bradul cel straniu, bătrân şi vânjos (pentru că patru oameni nu-i puteau cuprinde trunchiul) mi-a spus: Frate Ionele, vreau să mă fac preot!
Ştiam, pentru că simţisem chemarea lui, încă de când ne-am cunoscut, dar am tăcut!


Un câine lătra departe pe Bolovanish, poate simţise vreo sălbăticiune, luna era deja deasupra coamelor şi Gheorghe se uita la mine de o bună bucată de timp, aşteptând cu evlavie ceva. Atunci, m-am auzit rostind: Dumnezeu să te binecuvânteze, Gheorghe!

Text şi foto: Ionel Onofraş