Pentru că amintirile nu ne lasă singuri

Purta fuste făcute din peticele ei de croitoreasă, cerul îi căzuse în ochi...şi cu zâmbetul şi vorba de cântec, te lua din lumea ta şi te purta în lumea ei, unde toate aveau o ordine şi o pace binecuvântată. Cu siguranţă, cel mai sincer chip pe care l-am văzut vreodată! Asta era străbunica mea, pe care o chemam, pur şi simplu, ,,Mămica”. Era mama adoptivă a bunicii mele, mult mai tânăra, era o mamă adoptivă a unui întreg univers pe care îl transforma şi îl făcea mai bun de trăit. Se spăla cu săpun făcut din funingine şi când se stropea cu apă de trandafiri, mă chema şi pe mine. De fiecare dată când îmi mângâia capul cu palma udă, mi se părea că mai cresc un pic... Pentru că am mâncat pâine făcută din mâinile ei şi coaptă într-un cuptor de lut de sub o streaşină şubredă, nu am voie să capitulez în faţa greutăţilor. Dimineaţa, o auzeam cum striga păsările, într-un cântec ştiut numai de ea şi îmi deschidea mereu, de pe dinafară, fereastra, trimiţându-mi parfumul ,,reginelor nopţii’’ trecute de noapte. În serile de vară, stăteam în curte până se închideau florile, iar ea îmi spunea că trebuie să vorbim mai încet şi să mergem la culcare, ca să nu le deranjăm. Îmi împletea de multe ori părul şi, de fiecare dată, spunea acelaşi lucru, că "mereu va fi frumos"... După lăsarea nopţii, îmi aduc aminte că mâinile ei tot nu i se odihneau. Nu înţelegeam ce coase, dar, curând, bucăţile de material se transformau miraculos în cele mai frumoase modele şi flori. Şi, mai ales, odată cu luna, începea să îmi spună poveşti. Atunci soba cea albă se transforma în cel mai sclipitor castel, iar prin cameră începeau să umble personaje din lumi îndepărtate, cavaleri şi regine ale Orientului, nemaivăzute de mine până atunci. Nu ştiu cum adormeam, dar ştiu că o făceam împreună cu un întreg univers... Mămica mea avea un singur plămân şi mulţi ani, adormeam lângă ea, măsurându-i ritmul respirațiilor, căutându-i cadenţa şi rugându-mă să adorm şi să vină dimineaţa. Mai târziu, o vedeam ca pe o maşinărie şubredă şi grea şi mă rugam mereu să mai funcţioneze... În acea lume vrăjită, eu îi spuneam cu entuziasm să nu mă părăsească şi să vină la mine seara, chiar dacă va fi în cer. Ea îmi spunea: “Moartea nu e mare lucru şi nu murim decât atunci când oamenii nu îşi mai amintesc de noi. Când vei putea să-ţi aminteşti de mine, am să fiu mereu cu tine”. Ca să nu mă sperie, a murit fără să-i fie teamă şi, odată cu dispariţia ei, bineînţeles că s-a prăbuşit şi lumea în care trăisem. Nu o să mă mai întorc vreodată pe uliţa unde se află casa copilăriei mele; o las să trăiască doar înăuntrul meu, de teamă să nu o pierd pentru totdeauna.