Arhitectură tradițională şi patrimoniu

Locuinţele tradiţionale ţărăneşti din Bucovina


Bucovina, ţinutul meu natal, cuprinzând astăzi un teritoriu nu foarte întins, poate fi totuşi tratată ca regiune etnografică aparte de cea a Moldovei, fiind diferită sub mai multe aspecte faţă de aceasta - inclusiv din punct de vedere al arhitecturii.
Locuinţele tradiţionale ţărăneşti din Bucovina
Casă tradiţională din Fundu Moldovei
Voi încerca aşadar, în cele ce urmează, să evidenţiez ceea ce este distinctiv pentru Bucovina şi arhitectura ţărănească de aici.
Fotografiile ce ilustrează acest articol au fost făcute în cadrul Muzeului Naţional al Satului "Dimitrie Gusti".

Subzonele etnografice
Relieful zonei descreşte în înălţime de la vest spre est, cuprinzând vârfuri ce tind spre 2000 de m în vest, urmate de Obcinele Bucovinei, domoale, şi-apoi o zonă colinară, către est.
Grefate pe aceste forme de relief, fără a fi precis delimitate de anumite unităţi geografice, deşi unele dintre acestea au în centrul lor văile unor râuri (Suceava, Moldova, Bistriţa), se conturează în zona etnografică a Bucovinei şi mai multe sub-zone etnografice – Rădăuţi, Suceava, Humor, Câmpulung Moldovenesc, Dorna.
Dintre acestea, zona Câmpulungului Moldovenesc este o zonă cu o situaţie aparte, ţăranii de aici fiind liberi, răzeşti, având o organizare şi conducere proprii, ce le ofereau un statut aparte, de relativă autonomie. Putem preciza şi că zona Fălticeniului, deşi face şi ea parte din judeţul Suceava, nu a făcut parte din Bucovina ocupată în secolul XIX de către Austria, păstrând oricum o mai mare asemănare cu zona etnografică vecină a Neamţului.
Toate sub-zonele au la rândul lor propriile particularităţi, constatabile şi în arhitectura locuinţelor ţărăneşti. Cu toate acestea, deşi formele arhitectonice diferă întrucâtva, există o clară unitate de stil a locuinţelor ţărăneşti bucovinene.

Pădurea a făcut loc satelor
Dată fiind şi structura reliefului, în trecut cea mai mare parte a Bucovinei era acoperită de păduri. Prin urmare, din cele mai vechi timpuri şi până în vremurile recente, principalul material de construcţie folosit aici a fost lemnul. Dominanţa lemnului ca material de construcţie este un prim element distinctiv al arhitecturii ţărăneşti locale. De asemenea, o altă notă distinctivă este aceea că, între toate esenţele lemnoase disponibile şi utilizate, lemnul de brad predomină.
Întinsa suprafaţă montană de aici precum şi vastele păduri ce o acopereau au condiţionat puternic volumul populaţiei. Ţăranii au exploatat de-a lungul secolelor - defrişat, aşadar - pădurea în limita cerinţelor lor de trai, foarte modeste de altfel – iar sporirea nemăsurată a bunăstării prin exploatarea intensivă a resurselor naturale nu face parte din modelul lor cultural tradiţional, din modul lor tradiţional de gândire şi acţiune. Pădurea vastă, greu de pătruns şi de stăpânit fără o motivaţie şi o organizare puternice în acest sens, nu este foarte prielnică stabilirii şi locuirii în zonă – prin urmare, un spor mare al populaţiei ţărăneşti, cu o exploatare limitată a mediului înconjurător, nu este facil vreme de secole. Oricum, o foarte mare parte a pădurilor (circa două treimi) aparţin, până în secolul al XVIII – lea, Bisericii Ortodoxe, respectiv numeroaselor mănăstiri din zonă – şi astfel este ferită oricum de o prea intensivă tăiere.

Volumul populaţiei şi suprafaţa împădurită influenţează şi configuraţia satelor din vechime – cele montane mai ales. În astfel de sate, gospodăriile ţărăneşti erau rare, situate la distanţe mari unele faţă de celelalte şi încorporând o suprafaţă de teren relativ întinsă.
Ele erau întemeiate, în mod obişnuit, nu numai prin dobândirea de teren prin înzestrare sau moştenire - ceea ce ar fi condus în timp la o mai puternică apropiere a locuinţelor şi fragmentare a terenurilor moştenite. Adesea terenul pentru noua gospodărie se obţinea prin tăierea unei suprafeţe de pădure. Locul obţinut prin defrişare, având o suprafaţă îndestulătoare, servea pentru ridicarea noilor gospodării – iar materialul lemnos obţinut era utilizat pentru ridicarea locuinţelor.
Ţăranii îşi păstrează modul simplu, modest de trai, ce nu afectează foarte mult pădurea, vreme de secole sau chiar milenii. În acelaşi timp, cercetătorii acestei zone constată până aproape de zilele noastre menţinerea preferinţei populaţiei pentru un spaţiu mai larg destinat gospodăriei, locuinţele fiind plasate în acest spaţiu în aşa fel încât “să aibă lărgime”, să fie încadrate de un teren cât mai vast, cuprinzând ograda, grădinile, diferite alte spaţii funcţionale şi acareturi.

Influenţele diferitelor popoare asupra comunităţilor şi arhitecturii ţradiţionale ţărăneşti din Bucovina
În 1775, austriecii, proaspeţii ocupanţi ai Bucovinei, recenzează populaţia noii provincii – ce îngloba pe atunci şi un teritoriu ce astăzi se află în afara graniţelor României, nordul Bucovinei - aflând astfel că numărul locuitorilor era de aproximativ 70.000, cu mult sub potenţialul de locuire al teritoriului ocupat. Stăpânirea nouă constată, nu numai volumul redus al populaţiei în primii ani ai instalării sale, ci şi bogăţia în resurse naturale, în special în lemn, a Bucovinei. Aceste două constatări au multiple consecinţe.
În primul rând, Austria decide să exploateze intensiv resursele naturale ale regiunii şi înfiinţează în zonă diferite puncte de prelucrare industrială a acestora. Pentru valorificarea potenţialului regiunii, noua stăpânire constată că are nevoie, nu doar de păstori şi muncitori agricoli, pe care i-ar fi putut recruta din zonă, ci şi de o forţă de muncă ce poate să practice diferite ocupaţii (meşteşuguri, comerţ, ocupaţii industriale) inaccesibile ţărănimii locale, analfabetă şi prea puţin specializată în vreun anumit meşteşug – aşa că decide să colonizeze noua provincie cu persoane aduse din difeite colţuri ale imperiului. Prin urmare, după nici cinci ani de ocupaţie, volumul populaţiei ajunge la aproape 117.000 de locuitori. Apoi, în cele din urmă, drept urmare a colonizărilor, umanizării spaţiului şi intensificării exploatării resurselor naturale, populaţia sporeşte considerabil - în anul 1919, spre exemplu, când Bucovina devenise din nou parte a ţării, a României Mari, în zonă locuiau aproximativ 795.000 de persoane.

Însă, stăpânitorii austrieci nu au fost primii ce au trecut prin zona Bucovinei. Putem să privim mult în urmă în timp.
Acest spaţiu a fost locuit din vremuri străvechi şi a aparţinut, în vremurile de început ale poporului român, unei populaţii de daci liberi - ce înfruntă de-a lungul timpului, de mai multe ori, romanii ce ocupă o mare parte din teritoriul Daciei. Aceşti daci liberi rămân populaţia stabilă a zonei, primind şi ei influenţa puternică a culturii romane, făuritoare a poporului român, alături de cea a unui popor de păstori nomazi, sarmaţii, sosit pe teritoriul întregii Moldove.
Urmează, apoi, secole în care zona aceasta - la fel ca şi alte teritorii ale României – este succesiv călcată de vizigoţi, huni, gepizi, avari, longobarzi, bulgari, slavi, pecenegi, uzi, cumani, berladnici sau brodnici şi - cei din urmă şi cei mai sângeroşi în atacurile lor – tătari. Aproape toate aceste popoare migratoare sunt respinse fără urmări sau asimilate, având un impact mic asupra culturii locale, slavii fiind singurii ce au un impact mai mare asupra limbii şi culturii românilor.
Apoi, desigur, urmează secolele de luptă contra otomanilor.
Între timp, până în vremea colonizărilor realizate de austrieci şi chiar şi în timpul acestora, se stabilesc aici, de bunăvoie, oameni aparţinând următoarelor neamuri, în ordine aleatoare: evrei, huţuli, germani, unguri, armeni, polonezi, greci, lipoveni, ruşi, ruteni, ţigani, tătari – dar şi români veniţi din Transilvania şi din Moldova. Iar Austria colonizează în număr masiv în Bucovina: germani, unguri, secui, ceangăi, lipoveni, slovaci, polonezi.
Absolut remarcabilă este în aceste condiţii rezistenţa şi persistenţa culturii populaţiei ţărăneşti - ce constituia majoritatea românimii în acest teritoriu – în faţa culturilor numeroaselor popoare cu care a intrat în contact. Influenţele există, însă, ele pot fi considerate drept minore - mai ales până la debutul ocupaţiei austriece - faţă de gravitatea şi dimensiunile ameninţării cu amalgamarea, înstrăinarea, asimilarea în coordonatele altor culturi.
Convieţuind în mod paşnic cu celelalte populaţii stabilite aici, comunităţile ţărăneşti bucovinene îşi protejează felul lor propriu de a fi, cel puţin în ceea ce priveşte opţiunile lor privind locuirea şi, astfel, modul de viaţă. Dovadă stă faptul că până în secolul al XVIII-lea, arhitectura ţărănească locală se păstrase aproape neschimbată de zeci şi zeci de generaţii. Acest fapt este confirmat de descoperirile arheologice din zonă, ce merg în urmă mii de ani, confruntate cu descrierile oferite de ocupanţii Bucovinei sau călătorii străini ce au trecut pe aici.
Continuitatea arhitecturală în zonă, dat fiind faptul că locuinţele se păstrează până în secolele XVIII-XIX cât se poate de modeste, nu foarte spaţioase, cu un plan simplu şi cu un decor nu foarte elaborat, poate fi pusă şi pe seama condiţiilor vitrege oferite de mediu şi a condiţiilor istorice neprielnice – dacă ne gândim doar la şirul nesfârşit de populaţii ce atacă zona vreme de secole. Însă, ea reflectă şi gustul ţărănesc pentru continuitate şi stabilitate, pentru confort simplu, spaţii primitoare, calde, frumoase şi funcţionale în acelaşi timp, ce păstrează armonia cu natura, protejată, preţuită şi pusă în valoare de ţărani prin lumea ce şi-o construiesc - chiar dacă nu în mod conştient sau programatic.

Natura pierde din bogăţiile sale, însă, locuitorii zonei, în duhul vremurilor celor noi, caută şi află prilejuri pentru a-şi spori bunăstarea, participând la intensivele eforturi de exploatare a naturii iniţiate de stăpânirea austriacă.
Vreme de secole sau chiar milenii, principalele îndeletniciri ale ţăranilor bucovineni au fost creşterea şi păstoritul vitelor mari şi ovinelor. Agricultura era o ocupaţie auxiliară pentru ţărani, ce cultivau în genere doar cele strict necesare consumului propriu. Apoi, celelalte ocupaţii pe care ţăranii din Bucovina le mai practicau erau unele precum plutăritul, cărăuşitul, mineritul, pescuitul, vânătoarea, pomicultura, apicultura şi vinificarea familială.
Creşterea şi păstoritul animalelor continuă să fie practicate vreme îndelungată de o pondere destul de mare din rândul populaţiei de ţărani din zonă - însă pierd tot mai mult din importanţă si tot mai mulţi lucrători, odată ce austriecii încep să exploateze pădurile Bucovinei din ce în ce mai intensiv.
După acest moment, tot mai mulţi dintre ţărani încep să lucreze la defrişarea pădurilor sau transportă lemn şi lucrează în gatere şi fabrici de prelucrare a lemnului.

Bunăstarea materială a multor ţărani sporeşte şi aceştia se deschid faţă de inovaţiile pe care le identifică la austrieci sau la alte popoare cu care convieţuiesc.
Inovaţii apar şi în arhitectura ţărănească - dimensiunile locuinţelor cresc odată ce planurile locuinţelor se diversifică şi odată cu apariţia unor noi tipuri de încăperi; acoperişurile caselor încep a fi realizate în două ape – după modelul locuinţelor conlocuitorilor germanici - şi nu în patru ape aşa cum fuseseră realizate vreme foarte îndelungată, iar dimensiunile ferestrelor cresc, concomitent cu începutul utilizării sticlei pentru geam în locul membranelor animale folosite anterior.
Parte din aceste inovaţii schimbă standardul de viaţă al ţăranilor – însă ele nu alterează în mod radical stilul arhitecturii ţărăneşti, cu înţelegerea caracteristică ţăranilor asupra a ceea ce este frumos şi funcţional în acelaşi timp.

Caracteristici ale locuinţelor ţărăneşti tradiţionale bucovinene
Un prim element distinctiv se referă la proporţiile acestora.
În genere, raportul dintre lungimea laturilor la case, ce include de regulă faţada acestora şi laturile scurte este de 3/2 – iar în unele cazuri, acest raport este chiar mai mare.
Casa bucovineană ajunge să aibă dimensiuni destul de mari şi să aibă un aspect masiv – suprafaţa locuinţei variind între 8 X 5 şi 6 X 11 mp (sau chiar mai mult) în vreme ce înălţimea pereţilor era între 2 şi 2,20 m.
Apoi, acoperişul casei este înalt şi formează cu prelungirile sale o streaşină foarte largă, caracteristică acestei zone.
Cum am mai spus, pereţii casei se realizau din lemn, practică ce s-a menţinut până aproape de zilele noastre.

În vechime, pentru construcţia casei se foloseau de obicei bârne rotunde de lemn, foarte lungi – adesea o bârnă avea lungimea unui perete întreg.
Casele mai noi sunt ridicate din bârne cioplite pe două sau patru părţi – în acest caz având secţiunea dreptunghiulară.

Alte aspecte de interes ţin de modul de îmbinare a bârnelor – şi aici, ca şi în alte părţi, bârnele se încheiau “în cheotori”, în îmbinări crestate.
Până la contactul cu populaţiile de orgine germanică – austrieci, germani, saşi – cheotorile erau de un singur tip – simple, rotunde sau ciobăneşti. Folosirea acestui tip de îmbinări aducea cu prezenţa unor capete vizibile, aparente ale bârnelor. Tăiate în varii dimensiuni şi forme, aceste capete aparente dobândeau de multe ori valoarea decorativă pentru exteriorul casei. După contactul cu aceste populaţii apar noi tipuri de cheotori – drepte, numite “nemţeşti” sau trapezoidale (“în coadă de rândunică”).

Temelia casei consta, în cazul caselor celor mai vechi, dintr-un strat de piatra de râu.
Temelia creşte în înălţime, în timp, realizându-se tot din piatră, şi ajunge să aibă o înălţime de chiar 75-80 de cm. Peste temelie se aşează şi aici “tălpile casei” - bârne masive peste care se vor aşeza apoi pereţii casei.
Pentru o casă cu două încăperi se foloseau în mod obişnuit cinci tălpi – patru pe margini şi una interioară. Numărul tălpilor utilizate creşte însă în timp, pe măsură ce numărul odăilor unei case obişnuite creşte.

Aşa cum am arătat, acoperişul tradiţional al zonei era construit în patru ape.
Un alt element caracteristic este acela că invelitoarea acoperişului se realiza în genere din draniţă, constând în bucăţi mari de lemn, de până la 2 metri chiar, în cazul caselor celor mai vechi şi din bucăţi mai mici şi frumos cioplite pe măsură ce ne apropiem de prezent. În fine, pe acoperiş se găseau în mod obişnuit două sau mai multe orificii numite “cahle”, ce serveau la evacuarea fumului din casă.

Prispa caselor bucovinene, prezentă mai ales în arhitectura caselor din zonele de deal şi podiş de aici, inconjoară în mod obişnuit trei laturi ale casei - faţada şi cei doi pereţi laterali. Adăpostită de streaşina foarte largă, ea era în vechime neîngrădită cu balustrade şi realizată din pământ bătut, amestecat uneori cu piatră.
Către vremurile noastre ţăranii încep să îşi podească prispele cu scânduri sau să le înalţe cu scânduri sprijinite pe prelungirile tălpilor casei. O ultimă dezvoltare o constituie prispa podită, mărginită de balustrade şi stâlpi şi cerdacul – sau foişorul. Cerdacul apare la locuinţele bucovinene numai la locuinţele cu două odăi şi o tindă centrală, la mijlocul prispei, în dreptul tindei.

Decorul caselor vechi bucovinene era, în genere, unul sobru.
Pentru decorarea pereţilor existau mai multe variante – bârnele din lemn puteau fi lăsate aparente, puteau fi lipite cu pământ şi apoi muruite cu un tip special de lut sau date cu var sau, în unele cazuri, puteau fi văruite într-un mod aparte – suprafaţa acoperită cu var alcătuia un chenar în jurul ferestrelor, varul folosit fiind alb sau albastru (tehnica ce era folosită, spre exemplu, în Fundu Moldovei, Bilca, Arbore).
În unele zone, în cazul caselor mai noi, locuinţele sunt văruite cu motive colorate, dispuse vertical spre colţurile caselor sau orizontal, deasupra ferestrelor sau sub streaşină, rezultatul semănând cu ornamentaţia laicerelor moldoveneşti (tehnică folosită în câteva sate de pe valea Bistriţei, îndeobşte în Ciocăneşti – în zona Dornei).

De asemenea, un alt element tipic pentru casele bucovinene este prezenţa pereţilor ce aveau zugrăvită în partea de jos un brâu de culoare neagră, de o lăţime de maxim 50 de cm.

Pentru decorarea celorlalte elemente ale exteriorului casei se utilizează în genere cioplirea şi crestarea (în principal în zona Câmpulungului şi cea a Rădăuţiului).
Astfel, sunt decorate prin cioplire stâlpii pripspei (ce sunt uneori decoraţi prin crestare dar sunt în genere ciopliţi în patru sau şase feţe, cel cu patru feţe predominând, şi alcătuind adesea succesiuni de trunchiuri de piramidă, acele “coloane ale infinitului”), cununile de bârne, grinzile transversale ale casei, grinzile cerdacului.
Pe cadrul uşilor sau pe grinzile pe care se sprijină podul casei este lucrat uneori motivul torsadei.
Cum spuneam, bârnele ale căror capete sunt aparente, sunt tăiate în aşa fel încât să capete un aspect frumos, decorativ – astfel, în zona Rădăuţiului, capetele cornişelor erau lăsate mai lungi şi tăiate în trepte, primind numele de “aripi” (în localităţi precum Marginea, Suceviţa, Horodnic) sau tăiate în “dinţi de fierastrău” ( în localităţi precum Straja sau Volovăţul).
În fine, uşile sunt şi ele decorate uneori, la nivelul îmbinărilor tăbliilor şi prin aplicarea de cuie decorative, cu floare.

Planurile caselor ţărăneşti tradiţionale din zona Bucovinei
Putem să ne oprim, în final, asupra unor aspecte ce ţin de planurile caselor ţărăneşti tradiţionale din zona Bucovinei.
Cel mai vechi tip de plan este cel al casei cu o singură odaie – în perioada recentă nu se mai întâlnesc în mod obişnuit astfel de case drept locuinţe familiale – ele mai sunt utilizate însă ca bucătării de vară sau ca locuinţe pentru bătrânii familiei.

Următorul tip de plan ce apare este cel al locuinţei cu tindă, folosită ca spaţiu de trecere şi o odaie de locuit.
Apoi, urmează locuinţele ce cuprind o tindă, o odaie de locuit şi o cămară, folosită drept spaţiu de depozitare.
Un caz aparte, mai rar întâlnit, îl constituie casele ce cuprind doar o odaie de locuit şi o cămară.
De dată mai recentă, dar foarte răspândit, este tipul casei cu tindă centrală şi două odăi. Una din cele două odăi era locuită în mod obişnuit, iar cealaltă, numită de regulă “casa cea mare” era folosită pentru păstrarea zestrei fetelor şi a obiectelor celor mai valoroase şi era folosită doar pentru primirea oaspeţilor sau în zilele de sărbătoare. Casele de acest tip aveau de regulă în spatele casei o odaie numită “polată” sau “şandrama”, formată sub prelungirea acoperişului şi având funcţie de depozitare.
În fine, casele mai noi ajung să aibă şi mai multe odăi – drept exemplu, putând fi date casele tradiţionale ţărăneşti de dată relativ recentă din Fundul Moldovei, sat de răzeşti din zona Câmpulungului.

Text şi foto: Alina Gaşler

Bibliografie:

1. Tancred Bănăţeanu, Arta populară bucovineană, Suceava, Centrul de îndrumare a Creatiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă, 1975;
2. Nicolae Cojocaru, Casa veche de lemn din Bucovina, Bucuresti, editura Meridiane, 1983;
3. Paul H. Stahl, Paul Petrescu, Oameni şi case de pe Valea Moldovei (1928-1953), Bucureşti, Paideia, 2004;
4. Paul Florescu, Bobu Florea, Paul Petrescu, (red. responsabili) et. al., Arta populară românească, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1969;
5. Albumul Muzee în aer liber: Suceava-Cernăuţi, de la editura Karl A. Romstorfer, Suceava, 2012.


Alina Gaşler
Alina Gaşler (n. 1986)- doctorand, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii Bucureşti.

Domenii de interes: arta în toate formele, oamenii, lumile lor interioare, călătoriile, sociologia şi antropologia, fotografia, romanele, bucătăritul, vinul şi mâncarea, muzica, natura...totul.
Dezvoltat de Terrasoft

Copyright © Revista SATUL
Reproducerea integrală sau parţială a textelor sau ilustraţiilor din revistă este
posibilă numai cu acordul prealabil scris al SC START-UP Advertising SRL.
Toate drepturile rezervate. SATUL - Marcă înregistrată.
SATUL - Revista pentru promovarea traditiei si culturii din mediul rural
Revista SATUL vă recomandă în continuare 7 articole
Arhitectura ţărănească din nordul Transilvaniei
Citeşte mai mult
Revista SATUL vă recomandă