Mărturisiri

La bunicul


O natură ce mă uimea, opincuţe, apă rece de cişmea, ciocolată moldovenească şi multe altele...
La bunicul
Biserica din Idricii de Sus
Am avut norocul să am doi bunici care să stea în zone diferite ale ţării. Am văzut două stiluri diferite de trai, obiceiuri, credinţe etc. Satul despre care vă povestesc acum se numeşte Idricii de Sus, din comuna Roşieşti, judeţul Vaslui.

Bunicul meu
Deşi aici mi-am petrecut foarte mult timp, nu am prieteni în sat. Nu cunosc nici măcar un copil. Copiii cu care mi-am petrecut copilăria au fost verişorii mei, atunci când ne întâlneam. Îmi petreceam timpul numai cu bunicul meu, având în vizită uneori pe sora lui - Nănuţa, care stătea câţiva zeci de metrii mai la vale. Am uitat să vă spun că noi stăteam în vârful dealului.

cuvant cheie ptr SEO
Să nu credeţi că simţeam nevoia copiilor. Nu! Prezenţa bunicului era suficientă. Bunicul meu cu ochii mici şi jucăuşi, cu mustaţa deasă şi cu chelia acoperită de câteva fire de păr pufoase, cu căciula lui cu urechi, pe timpul iernii sau pălărie, vara, slab şi un pic adus de spate, dar cu sufletul mare, cât universul – ăsta era bunicul meu!
Era un cufăr plin cu amintiri, pe care când îl deschideam, îl ascultam cu respiraţia tăiată. A fost în război, era veteran şi avea medalii strălucitoare pe care şi le punea cu mândrie pe haina lui bună cu care venea la oraş, la fetele şi la nepoţii lui. Bunica mea a murit când aveam eu 6 ani, aşa că din cauza singurătăţii, bunicul nu era foarte afectuos, dar mie îmi plăcea să-l pupăcesc de câte ori puteam. Am fost şi sunt mai legată de bunicul din partea mamei, pentru că bunicul din partea tatălui meu a murit când aveam 12 ani şi el a rămas singurul meu bunic. Aşa că valoarea lui crescuse – era BUNICUL MEU.

Bucuria vieţii simple, în armonie cu natura
Nu-mi era dor de prieteni, părinţi sau de condiţiile civilizate de la oraş, cum ar fi - apă curentă, electricitate, poate doar de toaletă cu WC şi cadă. Condiţiile de acolo erau modeste. Nu aveam curent, aşa că singura sursă de lumină, noaptea, erau stelele şi lămpile cu gaz. Nu aveam apă curentă, dar în schimb aveam posibilitatea să aleg dintre apa proaspătă, rece de cişmea care avea un gust tare bun şi cea de la fântâna din fundul grădinii. Nici una nu era uşor de cărat sau de adus. La fântâna din fundul grădinii trebuia să am grijă la roată să nu-mi prind mâna acolo, sau să nu mă lovească mânerul în cap. Cişmeaua era în vale, chiar lângă casa Nanuţei şi dacă până acolo alergam cu găleţile, la urcuş era mai greu, încercând să nu-mi vărs găleţile pe picioare. Făceam însă popasuri dese uitându-mă la şes, la părâu şi la câmpia ce se întindea până la orizont. Mai ales seara, apusul era un spectacol, ce greu putea fi egalat.
Dealul acela mi-a oferit şi alte numeroase bucurii. Îmi aduc aminte că într-o seară, deja se înoptase şi la orizont se vedeau fulgerele. La noi nici urmă de ploaie. Apoi, treptat, a început să bată vântul, să se schimbe mirosul aerului
– puteai mirosi ploaia - în zare se vedeau fulgerele cum se apropiau – era o furtună de trăsnete şi a durat aşa destul de mult timp, până când într-un final a început să picure, timid la început, şi apoi cu stropi reci şi din ce în ce mai deşi. Venise furtuna.
Un alt fenomen, pe care n-am să-l pot uita vreodată, a fost într-o noapte, când trebuia sa plec înapoi acasă. Din sat de la noi, s-a oferit un vecin să ne ducă cu căruţa până la şoseua pe unde trecea autobuzul de la Vaslui către Braşov. Era aproape a se îngâna de ziuă, şedeam în căruţă şi mă uitam la luna care apunea. Era imensă, nu mare – IMENSĂ este cuvântul. Nici măcar soarele la apus nu era atât de mare. A fost singura dată în viaţă când am văzut acel fenomen, o lună imensă cât jumătate de cer şi galben-portocalie. Pe lângă aceste fenomene deosebite, mai era şi puzderia de stele pe care o vedeam aproape în fiecare noapte pe cer. Acolo am văzut prima stea căzătoare, acolo m-a învăţat bunicul meu carul mare, carul mic, calea lactee. El ştia toate constelaţiile, din păcate eu nu le-am reţinut pe toate.

Bunătăţi de la bunicul
Bunicul meu făcea o mâncare grozavă şi mă păcălea întotdeauna să mănânc ce nu-mi plăcea: pipotele. De la el am învăţat să fac mămăligă, la el am mâncat prima dată “ciocolată moldovenească” care e coaja de pe ceaun, după ce se face mămăliga. Dacă mămăliga e făcută cum trebuie, pe ceaun rămâne o coajă groasă care, lăsată puţin la foc, se face aurie, crocantă şi o poţi mânca fie goală, fie cu lapte. Mie întotdeauna îmi place s-o ronţăi - e foarte gustoasă. Bunicul meu făcea pâine, turtiţe şi tăiţei în casă. Să vă mai dau un pont de mâncare bună – aluatul de tăiţei îl întindeţi bine şi-l puneţi pe plită până se coace şi devine un fel de biscuit crocant, foarte fain, cu un gust aparte, ce nu vi-l pot descrie. Si dacă biscuiţii mei din aluat de tăiţei şi ciocolata mea moldovenească nu vă fac poftă, haideţi să vă povestesc despre “opincuţe”. Opincuţele sunt plăcinte umplute la mijloc cu brânză sărată şi au marginea zimţată cumva; atât pentru a uni marginile, cât şi pentru aspect, se presează cu furculiţa. Le puteţi mânca simple sau cu zahăr. Altfel spus, cine n-are bunici la ţară, e un om sărac...

De-ale copilăriei
La bunicul am învăţat eu ce e leuşteanul, hreanul, năutul, am fost ciupită de purecii pe care îi luam de la câini, am
mâncat vişine, cireşe negre, zarzăre, mere, pere şi gutui, struguri, harbuji şi zemoşi. De la el am învăţat ce-i cherpedinul şi chitonagul, să curăţ păpuşoiul, să macin porumbul, să dau prin sită faina, să mânănc chişleag şi să beau vin. Pe dealul acela am alergat în picioarele goale, am stat să mă bată vântul, am păscut găinile, am dus roaba, am cărat apa, am văzut cum se face săpunul, am visat cu ochii deschişi şi miam umplut sufletul de bucurie. Nu mi-ar ajunge nici o mie de pagini să spun câte am învăţat, câte am făcut, cu ce intensitate mi-am trăit copilăria pe vârful acelui deal. Bunicul şi Nănuţa, vărul meu Mihai, satul şi comuna, toate mi-s dragi şi le port în suflet. Mi-au marcat viaţa şi m-au făcut parte din ceea ce sunt acum.

Acolo mergeam fie iarnă, fie vară, 4 km pe jos din comună până în satul de jos şi apoi urcam dealul până la căsuţa bunicului. Era un drum străjuit de plopi înalţi, pământ arabil pe o parte, şi pe cealaltă, un lac mare şi lung de vreo 2 km. Era universul copilăriei mele, o lume paralelă cu realitatea.

Ce-mi mai plăcea la regiune aceea, era că în spatele casei noastre se întindeau nişte râpe abrupte care m-au fascinat dintotdeauna. Până acum n-am mai întâlnit astfel de râpe, mă duceau cu gândul la filmele cu Vestul Sălbatic. Mi-ar fi plăcut să pot coborî să văd cum e în interiorul lor, dar era prea periculos pentru că acolo în orice moment puteau fi surpări de teren.

cuvant cheie ptr SEO
Altă parte faină de care îmi aduc aminte e însăşi casa şi curtea şi grădina. Parcă toate erau la locul lor, chiar şi pietrele din curte erau puse strategic să calci pe ele atunci când ploua, să nu te înglodezi până la genunchi în noroi. Copacii şi florile, cuşca câinelui, coteţul găinilor, coşarul, beciul, grajdiul, nu aş fi schimbat nimic, niciodată. Din fericire, trebuie să mulţumesc tatălui meu care repară mereu casa, a plantat pomi noi, are grijă de grădină şi munceşte acolo, astfel încât să se păstreze farmecul acelui loc, care a însemnat o lume de basm, nu doar pentru mine, ci şi pentru fratele meu şi verii mei, pentru mama mea şi sora ei şi acum pentru tata,
care găseşte o plăcere fantastică în a gospodări această casă.

În loc de încheiere
Dacă sunteţi părinţi, căutaţi să vă duceţi copiii la ţară, într-un loc autentic şi lipsit de confortul de la oraş. Lăsaţi-vă copiii să încerce şi munca câmpului, să cunoască toate plantele sălbatice şi de prin bătătura unei gospodării, lăsaţi-i
să stea alături de bătrâni şi să audă poveştile lor de viaţă, lăsaţi-i să simtă şi alte condiţii de trai, mai vitrege. Nu o să aibă decât de câştigat, e o experienţă de viaţă care-i întăreşte şi le hrăneşte sufletul.

Dacă sunteţi tineri, mergeţi la sat, fără jenă şi fără ruşine! Aveţi mai multe de câştigat decât timpul pierdut în baruri sau la cumpărături.
Dacă sunteţi bunici, deschideţi-vă sufletele în faţa nepoţilor şi copiilor şi împărtăşiti cu ei din experienţa şi frumuseţea vieţii simple şi în armonie cu natura.

(PS: Harbujii sunt pepenii verzi, zemoşii sunt pepenii galbeni, păpuşoii sunt cocenii de porumb, cherpedinul e un cleşte de scos cuie şi chitonagul e un fier înalt cu vârful ascuţit şi capătul opus rotund şi cu 2 triunghiuri către vârf pentru a putea pune piciorul – se foloseşte pentru a face găuri mai groase în pământ).

Text şi foto: Zeofinia Elena Ciubotariu


Elena Zeofinia Ciubotariu
Elena a absolvit Management Intercultural la Departamentul UNESCO - Universitatea din Bucureşti și pentru că a avut șansa să aibă bunicii la tară, majoritatea vacanțelor și le-a petrecut în sate de poveste, de care o leagă amintiri foarte plăcute și dragi.
Dezvoltat de Terrasoft

Copyright © Revista SATUL
Reproducerea integrală sau parţială a textelor sau ilustraţiilor din revistă este
posibilă numai cu acordul prealabil scris al SC START-UP Advertising SRL.
Toate drepturile rezervate. SATUL - Marcă înregistrată.
SATUL - Revista pentru promovarea traditiei si culturii din mediul rural
Revista SATUL vă recomandă în continuare 6 articole
Mălâncrav - satul din poveştile cu prinţi
Citeşte mai mult
Revista SATUL vă recomandă