Interviuri

Înapoi la natură! - Interviu cu Dorel Vişan


Aflați cum a fost copilăria actorului Dorel Vișan în satul său natal - Tăușeni, din județul Cluj, care au fost lecțiile de viață primite de la oamenii locului, ce a învățat de la natură, de la albine și cum se ocupă de grădina sa din Cluj.
<i>Înapoi la natură!</i> - Interviu cu Dorel Vişan
D-nul Dorel Vișan acasă la Cluj, bucurându-se de roadele pline de gust din grădina sa
Iată-mă la Târgul Internaţional de Carte şi Muzică ce a avut loc în perioada 11-14 martie 2010, în Aula Magna a Universităţii din Braşov, ascultând cu atenţie recitalul actorului Dorel Vişan.
Este “Monologul lui Decebal”, înainte de sinucidere, scris de Mihai Eminescu. În monolog, se vorbeşte de un blestem care s-ar arunca asupra acestui neam şi asupra lui Decebal, de a se împrăştia în lume să-şi găsească acolo fericirea, până s-ar pierde urma neamului. “Ruina pală e-un vis încremenit, e-un basm tăiat în piatră, un veac înmărmurit, ce secole mai durează şi ce ne-aduce aminte de vremuri mai sfinte, de oameni mai puternici. Azi, dragostea de ţară, nu ne mai şade bine. N-aţi înţeles, mai bine...”(fragment din monolog)
“Se pare că noi ne tot împrăştiem”, spune cu regret maestrul Dorel Vişan. “Încă de la vârsta de 18 ani, Eminescu avea credinţa că un neam care îşi uită trecutul, îşi uită şi identitatea. Şi atunci, a imaginat un teatru naţional de la descălecare şi până în zilele lui. Spunea că este foarte important ca un neam să ştie de unde a pornit, unde a ajuns şi ce s-a întâmplat între cele două punţi, exact ce nu facem noi astăzi”.(Dorel Vişan)
Acele momente au fost de-ajuns să intuiesc că între actorul şi omul Dorel Vişan, este o strânsă legătură şi armonie, fondată pe aprecierea unor valori adevărate. Să fie oare datorită faptului că rădăcinile sale se trag de la sat? Am vrut să-l înţeleg mai bine, astfel că la câteva zile după recital, eram în Bucureşti, luându-i un interviu maestrului Dorel Vişan.

- Aţi copilărit în Tăuşeni - judeţul Cluj. Cum era satul copilăriei Dumneavoastră şi ce vă amintiţi cu plăcere din perioada aceea?
Satul copilăriei mele era aşa, cum zicea cineva, un “cuib sacru”. Aşa erau satele atunci. Şi poate că mai sunt şi acum, dar foarte puţine. Pentru mine - sigur că asta am realizat mai târziu -, satul a fost şi rămâne locul unde se fixează rădăcinile omului şi ale omeniei. Era o comunitate foarte bine închegată care cultiva relaţia cu Dumnezeu prin natură, chiar prin contopirea cu natura, pentru că la ei, Dumnezeu făcea parte din sat, din familie şi din om.

Obiceiurile satului erau legate de nişte reguli nescrise, de legile naturii – că aici e marea pierdere a omului: nu numai că s-a îndepărtat de legile naturii, dar nici nu le mai cunoaşte – şi omul nu-şi dă seama că el joacă un joc – jocul vieţii -, în care trebuie să cunoşti măcar numele pieselor - cum ar fi la şah - şi felul cum se mută, dar-mi-te anumite reguli şi şmecherii de a muta calul, şi nu nebunul sau tura. Așadar, omul nu mai ştie aceste legi, dar joacă jocul și creându-se un haos, el pierde tot timpul, in timp ce celalalt jucator nu va pierde niciodată, pentru că este ascuns şi ştie legile perfect. Partea noastră, din păcate, este cea nenorocită, pentru că noi ne angajăm şi nu ştim legile şi facem greşeli. Ori satul era altfel.
Acolo erau legi care nu se puteau încălca. Iar pe copii nu-i lăsau părinţii şi bătrânii să încalce aceste legi. Sigur că noi le încălcam, ca orice copil zburdalnic, cum este şi azi şi cum va fi întotdeauna. Copiii trec peste reguli, dar trebuie să fie acolo modelul, bătrânul, care să spună: “nu călca acolo”, deşi, atunci când îţi spune “nu umbla acolo”, atunci umbli. Şi aşa ajungem să trăim prin suferinţă, pentru că am uitat de aceste legi.

Legat de obiceiuri, la Crăciun se colinda, la Paşte se vopseau ouă şi neapărat trebuia să ai ceva nou, măcar ghetele, dacă nu hainele, dar cei care erau mai înstăriţi, atunci aveau şi hainele noi. Deci, Paştele avea şi un sens de primeneală. Apoi se făcea neapărat curăţenie, se scotea tot din casă şi se spăla, se curăţa. Se ţinea Postul Paştelui – altă lege care nu se încălca. Copiii mai puteau să bea lapte sau mai aveau anumite înlesniri şi treceau peste unele lucruri, dar bătrânii ţineau post cu o străjnicie nemaipomenită. Iar miercurea şi vinerea, ţinea toată lumea post, tot timpul, şi dacă nu era post. Păi ţin minte că maică-mea nu făcea mâncare de dulce miercurea şi vinerea. Şi aşa făcea toată lumea, pentru că aşa era organizat satul.

Aşadar, satul a fost o pepinieră de viaţă morală şi de bun simţ. Ei, astea au dispărut, o dată cu satul. Acum şi satul e plin de Pepsi Cola, de Coca Cola, de toate mizeriile astea pe care ni le-au adus americanii şi occidentalii şi pe care le turnăm în noi, cu credinţa că vom fi mai buni. Da, de unde? Că în curând vom ajunge la deformarea fizică pe care o au occidentalii, dacă mergem tot aşa şi nu ne îndreptăm. În luna aprilie, apar deja roşii româneşti şi aşa, la prima mână, parcă au un pic de gust, cam 1%, dar restul sunt la fel, făcute ca celelalte, pentru că roşia, nu este o plantă pentru tot anul, roşia este o plantă sezonieră. Ea creşte într-o perioadă, se foloseşte şi pe urmă vin alte lucruri; de-aia omul mânca variat; pentru că iarna mânca sâmburi, seminţe, produse de grâu şi porumb, mămăligă şi vara mânca produsele specifice acestei perioade. Eram subordonaţi anotimpurilor.

- Vedeţi, în felul acesta aveau şi copiii primele lor modele de viaţă.
Da, şi nu erau graşi şi n-a murit nimeni de grăsime şi n-a murit nimeni de SIDA şi nici de tuberculoză nu mureau, pentru că beau lapte de capră sau, mă rog, erau foarte rare aceste cazuri, cel puţin din câte cunosc eu. Sau cancerul, dacă apărea la zeci de ani un caz... Asta pentru că era un echilibru, o armonie între om şi natură.

- Vă amintiţi ce lecţii de viaţă aţi primit în perioada copilăriei de la oamenii satului, lecţii pe care le preţuiţi si astăzi?
Da. Marea lecţie pe care o primeai acolo era munca – că nu poţi face nimic fără muncă, că munca te formează – aşa cum au spus şi materialiştii mai târziu si, prin muncă, ţii această relaţie cu tine şi cu Dumnezeu. Asta învăţam de mici acolo, pentru că şi copiii aveau sarcini şi toate trebuiau făcute la timpul lor: sau mergeau la gâşte, sau mergeau cu mieii, şi copiii, şi bătrânii. Mi-amintesc că eram mic şi după ce se împreunau oile, rămâneau câţiva miei de prăsilă cu care mergeau şi copiii, şi bătrânii şi aveau grijă de ei. Îmi amintesc că aveam aceeaşi minte, şi noi, şi ei. Şi ne împăcam extraordinar. Îi ascultam. Era unu’ mai vestit, unu’ Creţelu, care avea mai mulţi miei, că-i dădeau oamenii în grijă. El avea peste 70 de ani. Noi aveam 5 ani. Şi eram ca un fel de camarazi, deci nu se deosebea cu nimic Creţelu de noi, şi noi de el. Aveam acelaşi “job”, cum se spune acum. Dar important era că aveam un serviciu. Toată lumea din sat muncea!

Era o ordine, erau nişte obiceiuri legate de muncă şi viaţă care nu erau stresante. Începând cu alimentaţia, care era bună, naturală, proaspătă (pentru că totodeaună se făcea mâncare în aceeaşi zi, niciodată nu se făcea mâncare de pe o zi pe alta, decât aşa, lucrurile astea care erau conservate), apoi aerul extraordinar, nepoluat, relaţia socială dintre oameni, care foarte rar se certau, iar când se întâmpla, ceilalţi îi condamnau. Acolo, de exemplu, dacă un copil, un băiat sau o fată îl certa pe unul din parinţi sau mai rău, să-l fi înjurat, păi acela era condamnat de tot satul.
Nici nu vorbeau cu el! Şi îl mustrau numai din priviri. De-asta nu era nevoie de legi scrise, erau suficinete cele nescrise. Şi atunci, copilul avea o direcţie şi ştia că e supravegheat, de-asta nu prea făcea prostii. Că doar mai făceam şi noi boacăne, (stricam cuibul la păsări, era o atmosferă de-asta de giumbuşlucuri), pe care le mai fac copiii în general şi trebuie să le facă, pentru că uneori învaţă din ele, învaţă ce nu trebuie făcut.

Primarul era primar, nu făcea mişculaţii.
La primar mergeau oamenii ca la popă, să se sfătuiască, să ceară poveţe şi soluţii. Şi aşa se învăţau. Păi îmi amintesc că la noi primarul a fost ales pe viaţă, pentru că el îşi făcea treaba lui. Era un om mai luminat, tot ţăran, dar un om plin de înţelepciune. Era un neam de-al meu, dar toţi eram neamuri acolo.
Însă aşa era relaţia oamenilor din sat cu primarul. Nu ca acum, cu scandaluri şi cu mizerii şi cu închisori şi cu dosare penale. Nu se poate aşa ceva! Păi acolo, când se alegea primarul, vorbeau şi cu el: “ Dom’le te-alegem pe dumneata, că eşti aşa şi cred că aşa o să rămâi şi după ce te-alegem”. Dar vă spun, că la mine-n sat, eu tot pe-ală-l ştiu de primar, pe unchiu’ Oniş al Turcului, al Moşuţului. El a fost primar tot timpul.

Îmi amintesc de o întâmplare extraordinară cu tata.
Când a venit la el un cerşetor (că mai veneau, dar foarte rar, că era pe vremea aceea când a fost secetă mare în Moldova şi mai veneau oameni de acolo), tata i-a dat o bucată de mămăligă. Atunci, l-am considerat pe taică-meu pe de-o parte zgârciob, că mămăliga la noi, după ce se mânca seara şi după ce se răcea, nu se dădea decât la porci, la găini sau la câine.
Nimeni nu mai mânca mămăligă rece. Acum mănânc mămăligă rece, pentru că nu e rea, e bună, poţi chiar s-o prăjeşti. Dar nu-mi puteam eu închipui atunci, că mămăliga se putea mânca după ce s-a răcit. Ei, şi când am văzut că i-a dat mămăligă, că nu aveam nici noi pâine atunci, făceam pâine de mălai, m-am mirat, a ieşit din puterea mea de înţelegere. Dar apoi, mi-am dat seama că a făcut bine.
În plus, i-a mai dat ceva pe lângă mămăligă. Iar omul ăla a mâncat din ea, am văzut cum muşca din ea înfometat, săracul.
Asta a fost o experienţă extraordinară, adică o învăţătură din-asta, pe care astăzi e foarte greu s-o înveţe copiii, când ei merg la şcoală cu bani în buzunar şi cu sandviciuri cu tot felul de salamuri din-astea chimizate şi vai de capul lor. Atunci nu era aşa. La şcoală ne punea aşa o bucată de pâine cu magiun, iar cu unt se ungea pâinea numai acasă, deşi se făcea unt. Maică-mea făcea unt. Sau, ce mai putea să-ţi pună? Un măr. Pentru că erau care aveau şi pivniţă şi ţineau peste iarnă mere. Sau 2 nuci. Atât îţi punea la şcoală. Şi îţi zicea, să nu mănânci în faţa celorlalţi copii, că poate ei n-au...

Deci aşa era relaţia. Era o relaţie specială prin care omul se forma. Aşa cum spunea şi un proverb, că “Omul e ca şi copacul. Dacă de mic se strâmbă, anevoie se mai îndreaptă”. Ei, acolo, şi copacul, şi omul creşteau drept, de la început. În plus, atunci omului îi păsa de cel de lângă el. Păi dacă năştea o femeie din sat, toate femeile mergeau la ea după ce-a născut. Îi duceau ceva de mâncare, că nu aveau atunci lucruri din-astea de copii. Unele îi mai duceau o pânză sau lucruri pe care poate nu le avea. Sau dacă un om era bolnav şi mergea la spital sau venea de la spital, toţi mergeau să-l vadă. Deci era o solidaritate între oameni, dar şi între oameni şi natură. Legile astea mi-au rămas în suflet şi cât am putut le-am urmat, cât m-a lăsat lumea civilizată.

Acum, satul în care am copilărit s-a schimbat foarte mult, s-a degradat, s-a degenerat, mai sunt foarte puţini oameni; cred că cei mai tineri au în jur de 70 de ani. Copii nu mai sunt deloc, acolo şi şcoala este într-o paragină extraordinară, mai rămâne biserica, unde cred că preotul vine dintr-un sat apropiat, că niciodată n-a fost preot de-acolo din sat. E mare diferenţa între cum a fost satul meu atunci şi cum e azi. Eu mă duc şi foarte rar acum, că nu mai am acolo decât o cumnată; toţi au dispărut.

Destrămarea asta a satului are un conţinut mult mai profund, mai mult metaforic, pentru că se destramă locul de fixare a rădăcinilor. Şi ca urmare, românul a început să se dezrădăcineze, să se modernizeze, să se simtă bine în lumea liberă, nouă, în care aproape că nu-l mai interesează ce se întâmplă în jurul lui şi cu el. Este o dramă, este o tragedie ce se întâmplă.

- De ce credeţi că românul nu mai este interesat să ţină minte de unde a plecat, de ce această schimbare?
Pentru că, între timp, a primit foarte multe informaţii şi un sistem de îndobitocire, prin diferite mijloace, în primul rând prin mass-media, care este cel mai la îndemână. Dacă privim România global, educaţia şi cultura sunt în mare pericol.
La fel este şi ceea ce susţinea satul odată, ceea ce era, de asemenea, o problemă de fundament a satului - munca.
Ori prin muncă, oamenii îşi păstrau relaţia cu Dumnezeu şi îşi asigurau existenţa.

O altă chestiune fundamentală a satului, era că pe atunci, omul se mulţumea cu puţin. Păi noi când eram copii, ne bucuram că puteam să mergem la săniuş, deşi nu aveam cine-ştie-ce scule. Păi aveam patine din beţe de floarea soarelui şi din tulei de porumb, deci nu aveam ce au copiii astăzi. Însă, oamenii mergeau după credinţa aceea, că “nu am mult, dar am cât îmi trebuie” şi asta ar trebui să fie credinţa omului şi astăzi, însă s-a pierdut de mult.

Acum s-a schimbat lumea, a venit şi aşa-zisa influenţă din lumea liberă care l-a îndepărtat pe om de sine şi de sufletul lui. Drepturile omului, această găselniţă mizerabilă, este cea mai mare speculaţie care s-a făcut vreodată pentru om. Pentru că e bine ca omul să aiba drepturi, dar nu trebuie să-şi neglijeze datoriile şi, în acelaşi timp, drepturile trebuie să fie egale pentru toată lumea. Or ei au făcut un cod de drepturi în care hoţul are drepturi mai mari decât păgubitul. Iar asta nu se poate, pentru că atunci se-nclină lumea în zona asta a dezastrului, a mizeriei. Omul foarte repede cade de la sublim la mizerabil, iar copiii sunt mult mai receptivi la o informaţie mizerabilă ce-o dau ăştia la televizor, decât la o învăţătură şi un lucru bun, care implică un oarecare efort, o anume renunţare. Nu mai e ce-a fost... S-a inversat scara valorilor şi a modelelor, dar, nu numai la noi, în toată lumea e la fel.

- Cum de v-aţi gândit să vă îndreptaţi spre actorie? Când eraţi copil, vă vedeaţi actor?
Nuuu. La noi în sat, meseria asta nu era văzută prea grozav, fiindca acolo erau două funcţii văzute bine: de învăţător şi de preot. Atât. Şi restul, erau legate de muncă: să faci o meserie. Inginer şi altele, da, erau frumoase, dar greu de-ajuns acolo, pentru că atunci trebuia să înveţi ca să te faci inginer. Acum nu mai trebuie. Acum te duci la şcoală, la o facultate particulară, îţi dă o diplomă şi ieşi inginer. Şi faci nişte prostii mai mari ca tine! Deci ăsta e efectul faptului că au dispărut legile acelea nescrise, iar cele scrise, omul le-a făcut în aşa fel, încât să poată fi încălcate. Însă legile naturii nu se pot încălca, pentru că se creează un dezechilibru.

- Ce v-a învăţat natura, de-a lungul timpului?
Eu cresc stupi, adică mă ocup de albine şi învăţ extraordinar de multe lucruri. Şi mă ocup şi de vie. Păi când eram copil, oamenii erau înfrăţiţi cu natura. Un copac care dădea mere sau nu-ştiu-ce, bătrânii îl mângâiau. Şi noi copiii ne miram.
Pe urmă, mi-am dat seama ce importanţă are treaba asta, deoarece copacul ăla are suflet şi simte. Bătrânii aveau această înţelepciune, pentru că atunci omul era considerat că face parte din natură, dar şi conţine natură. Iar noi copiii, sigur că ne miram, dar învăţam de la ei.

- Aţi spus că vă ocupaţi şi de stupi. De când aţi început să faceţi şi apicultură?
De când mă ştiu. La noi a fost tradiţie.

cuvant cheie ptr SEO
Eu nu mi-am cunoscut bunicii, dar ştiu că au avut stupi, care atunci erau în coşniţe din-acelea lipite cu pământ şi balegă. Şi se sacrificau stupii, nu se lua mierea cum se ia acum din stupii sistematici. Acum albinele sunt obligate să producă, aşa cum pe noi ne obligă civilizaţia la fericire, aşa şi noi stuparii le obligăm pe albine să fie civilizate, pentru că ele construiesc fagurii foarte economic şi după principiile naturii.
Albinele construiesc fagurele în formă de inimă. Încep de sus, unde-i leagă, îi lărgesc şi pe urmă vin înapoi. Pentru că aşa se adună ele iarna: în ghem. Şi-atunci mierea rămâne la mijlocul ghemului, acolo unde-i matca şi puietul şi unde întreţin o căldură de până la 37 de grade în interior, indiferent cât e de frig afară, şi până la 6 grade în exterior.
Albinele au o tehnică a economiei cum nu mai există în nimic altceva în natură! Alveolele acelea sunt făcute cu o ştiinţă, cu o înclinaţie perfectă întotdeauna, încât şi dacă sunt umplute până la refuz, nu curge mierea de-acolo.
Ei, noi stuparii le-am obişnuit să facă ramele dreptunghiulare, ca să intre mai multă miere; şi ele fac, în ghem, că ele tot aşa se adună.
Şi acolo se pune o foaie, o şmecherie a noastră, care este făcută exact la dimensiunile de pornire şi albinele pe urmă zidesc acolo, numai că ele, apoi schimbă şi construiesc alveole şi pentru trântori, şi pentru matcă, dacă e nevoie etc. Deci restul fac ele.

Este o îndeletnicire extraordinară. În primul rând producţia, care este fenomenală, începând de la ceară, miere, lăptişor de matcă, propolis (care este un produs pentru izolare şi dezinfectare, pe care albinele îl fac din răşini şi gudroane pe care le aduc de pe brazi, cireşi sau de pe pruni, nişte cleiuri naturale, pe care le prelucrează, care se lipesc perfect şi cu care închid orificiile, plus că izolează). Întotdeauna când pregătesc alveolele pentru puiet, pentru ouăle pe care le depune matca, albinele izolează alveolele cu propolis, ca locul să fie perfect curat şi dezinfectat.
Şi niciodată nu vor munci pe sărite, “păi 3 alveole le facem, şi 2 le mai lăsăm, că o să le facă alţii”. Nu există! Albina niciodată nu va încălca legea nescrisă! Aşa cum niciodată nu încalcă legea leul sau orice animal care trăieşte în libertate.
Vezi? Natura şi-a păstrat treaba asta. Absolut nimic nu s-a schimbat de-atunci de când a lăsat Dumnezeu animalele pe pământ. Sigur că ei se adaptează la anumite condiţii naturale care se schimbă, de climă, de căldură etc, dar nu-şi schimbă niciodată obiceiurile. Totdeauna le respectă.

- Deci aţi învăţat foarte multe şi de la albine.
Da, foarte multe! În primul rând, de la albine trebuie să înveţi să respecţi legea.
În al doilea rând, albinele nu cunosc lenea, deşi lenevesc. Ăsta e un paradox! Au perioade de lenevie, care sunt speciale, când stau în stup şi nu fac nimic.
Uneori eram nervos pe ele: “Mă fetelor, atâtea flori în jurul vostru, şi voi staaaţi!”
Ei, ele ştiau că nu trebuiau să meargă! Numai atâtea merg la cules, câte trebuie. A, dacă e un cules foarte bogat, merg mai multe şi zborurile sunt mai rapide. Dacă este un cules mai sărac, nu se grăbesc; atâta cât e, atâta culeg.
E extraordinară treaba asta! Deci este contrar a ceea ce ar face omul. Omul ar vrea cât de mult, să aibă! Ei, asta e ceea ce s-a schimbat fundamental în lume şi învăţ eu de la albine şi din natură. Şi poate învăţa oricine.

Acum omul nu mai conjugă verbul “a fi”, ci verbul “a avea”. În credinţa de “a fi”, trebuie să-ţi cultivi spiritul, iar omul ar trebui în aceeaşi măsură să-şi cultive trupul, ca şi spiritul.
Să nu cadă unul din ele. Minte sănătoasă, trup sănătos.

Deci, vezi? Asta-i treaba cu stupii, îţi dau modele de viaţă. Ştiu exact câte trebuie să meargă la cules, matca ştie exact câte ouă trebuie să depună. Mie nu-mi place să am familii de albine slabe. Totdeauna, când văd că-i slabă, gata, o unesc cu alta. M-am chinuit ani de zile cu familii slabe, pe două-trei rame, dar nici miere nu fac şi nici albinele nu sunt sănătoase, mor. Ori dacă-i foarte puternică, acolo va avea şi sănătate. Deci sunt pline ramele întotdeauna! Păi eu am de exemplu stupi pe care îi iernez pe 8 sau 10 rame, ceea ce pentru un stupar sunt foarte multe albine; în jur de 20.000 de albine într-o singură familie.

- La Dumneavoastră la casă, cine face lucrările în grădină?
Eu imi fac toate zarzavaturile. Încă de toamna, eu îmi pun ceapa şi usturoiul, din ală mare, ţărănesc. Mai înainte puneam şi morcovii şi pătrunjelul. Acuma nu i-am mai pus, că nici nu mai ies bine. Îmi pun de toamna, pentru că primăvara ori plouă, ori intri greu, ori nu poţi intra, că te-nnămoleşti.
Ei şi dacă pui de toamna, de Paşte deja ai ceapă şi usturoi verde. Apoi, pe mine m-a învăţat cineva să semăn roşiile de primăvara, sămânţa pusă direct în grădină.
Deci faci cuiburi şi semeni. Numai că-n zona aia unde stau eu sunt nişte lacuri şi nişte curenţi, încât sunt nopţi cu îngheţ. Ei, şi asta nu e bine pentru sămânţă. Dar am semănat odată şi au ieşit foarte bine. Deci semeni roşiile aşa pe la sfârşitul lui martie şi le pui un pic mai adânc, pui mai multe seminţe în cuib, pui gunoi şi ies de-acolo şi le-ajung pe celelalte (mă refer la răsaduri). Apoi, poţi să le smulgi şi să le muţi în altă parte. Le răreşti şi le replantezi. M-a învăţat o ţărancă. Numai că nu prea merge acolo, din cauza îngheţului, însă e foarte bună treaba asta, pentru că atunci roşia nu mai simte trecerea aia de la răsadniţă, la grădină; nu se dabălăzează, cum se zice în Ardeal.

Apoi, via. Singur o lucrez. Singur o ar, singur o tai, singur o leg. Am spaliere, defapt numai o bag între sârme.
Via e aşa la 1,50 m, cu buturuga joasă, ca să nu îngheţe. Dar am şi vie cu tulpina înaltă, numai că acolo e o zonă mai ciudată, din cauza îngheţului. Am învatat de la un austriac tăiatul viei şi treaba asta cu spalierele, care e foarte bună. Deci cu 2 sârme, nu cu una. Totdeauna pui două sârme paralele şi pe măsură ce cresc mlădiţele, le bagi numai între fire, după care ea singură se prinde, nu mai trebuie s-o legi. Foarte rar, când vezi că una a luat-o razna, o fixezi, dar în rest, se fixează ea, că toamna abia o iei de-acolo. Deci vezi, natura singură se organizează!

cuvant cheie ptr SEO
Pomii nu-i stropesc, că nu pot să-i stropesc din cauza albinelor, decât cu piatră vânătă ( 2 % piatră vânătă, deci 200 g de piatră vânătă la 10 litri de apă şi stropiţi când temperatura e de 8 – 10 grade). Şi via o stropesc la fel. Am tot felul de pomi: meri, cireşi, caişi, peri, pruni, tot felul. ( Mierea de măr e foarte bună şi sănătoasă. Şi are şi parfum. Sunt multi meri în zona aia).

Şi via e o şcoală. Vinul, de exemplu, are o poveste a lui.
Ştii, când începe, când termină, când e furie. Sunt desigur nişte relaţii. Omul e în relaţie cu treburile astea. Vinul eu îl fac. Copiii sau prietenii vin la cules şi mă ajută când fac suretul, cu se zice în Ardeal.
Ei, şi-atuncia tai un berbecuţ. Întotdeauna facem aşa, un fel de sărbătoare şi, foarte important, totodeauna se bea vin de anul trecut! Că ăsta era obiceiul la noi în sat. Şi dacă se termina tot vinul, tot lăsa 2 – 5 litri de nu umbla la ei (că aveau sute de litri, dar îi beau, că era vin uşor şi se bea) şi când era toamna culesul, desfăcea vinul ăla, că este ca şi cum ai transmite obiceiurile şi tradiţia. Ca să se lege, ziceau bătrânii. Se închide cercul acela al vieţii, care porneşte de la moarte, la viaţă. Viaţa se uneşte cu moartea şi vechiul cu noul. Iar asta e relaţia fundamentală la sat. Extraordinară e treaba asta! Şi avea şi o semnificaţie morală: puterea de a te înfrâna, de a nu bea tot, de a-ţi opri o parte. Pentru că în ultimă instanţă, puterea de înfrânare este fundamentală pentru om. Dacă nu are această putere, el nu poate ţine postul, nu poate să aibă puterea de a se lăsa de fumat sau de băutură sau de a nu se mai purta urât cu nevasta sau cu semenii lui. Toate astea sunt ca la maşină. Cea mai importantă pedală, este pedala de frână, nu de acceleraţie, ca pe aia apasă orice prost.

- De-a lungul carierei actoriceşti, aţi interpretat multe personaje - ţărani, aşa că, până şi profesional vorbind, Dumneavoastră aţi păstrat tot timpul apropierea faţă de lumea satului. Aşa este?
Da, e-adevărat. Eu niciodată nu m-am îndepărtat de sat.
Totdeauna m-am mândrit şi am spus că “nu sunt decât un ţăran”, în sensul foarte bun al cuvântului, de a fi om cu bun simţ. Defapt, lucrul ăsta a fost fundamental în cariera mea; bunul simţ este fundamental în cariera unui artist, deoarece îi creează limitele. Uite ce se întâmplă astăzi: arta a luat-o razna; a intrat într-o zonă, nu numai de exagerare, dar de îndepărtare totală de misia ei, pentru că artistul şi arta în general se ocupă de istoria fericirii şi nefericirii omului. Asta e credinţa mea şi teoria pe care eu o lansez. Altceva nimic; toate celelalte sunt poveşti de adormit miţurul.
Numai atât rămâne: fericirea şi nefericirea omului.

cuvant cheie ptr SEO
Ei, din cauză că oamenii şi-au pierdut bunul simţ, în artă au apărut tot felul de cărări ale rătăcirii, ale imposturii şi care nu numai că sunt lăsate să funcţioneze, dar sunt lăsate chiar la nivel de principiu şi de reper. Şi aici se manifestă marea cădere a lumii moderne şi a ţării noastre. Aici.
Pentru că se poate ca o valoare să-şi schimbe conţinutul vis-a-vis de o perioadă socială, se poate ca un lucru care n-a fost considerat valoros odată, să devină valoros după aceea sau invers, dar valoarea adevărată şi care este fundamentată pe o misie în zona asta a fericirii şi a nefericirii este valabilă oricând. De-aia pe Shakespeare nu-l pot nimici nimurugii ăştia culturali care fac tot felul de năzbâtii din piesele lui, pentru că e atât de puternic curentul care curge pe dedesubt şi la care ei nu pot ajunge, că ei nu ştiu că este şi un curent dedesubt şi că de-acolo vine forţa. Si-atunci lucrează aici la suprafaţă şi aruncă sticlele de plastic în râul ăla, dar el se alimentează din altă parte, din alte izvoare, aşa că la un moment dat vor ajunge la concluzia că e mai puternic decât ei şi că trebuie urmat.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu legile pe care le numim morale şi dumnezeieşti şi cu alte şi alte lucruri.
Deci bunul simţ a fost, pentru mine, învăţătura fundamenală a satului şi mi-a creat limitele de acţiune ca şi artist.

Eu am o credinţă: Un actor nu trebuie să facă roluri, ci să reconstituie destine.
În momentul când reconstitui un destin, transmiţi un mesaj, în momentul în care faci roluri, transmiţi nişte vorbe, care uneori se leagă, alteori, nu se leagă.
Un mesaj, în general, produce o emoţie. În urma emoţiei, se întâmplă nişte schimbări în sufletul omului.
Deci, vezi cum se leagă satul de un artist...

- Satul produce substanţă în omul respectiv, în artist, iar aceasta este percepută şi recunoscută de cei din jur.
Exact, ea lucrează.

- Vis-a-vis de problema transformării satelor, ce soluţii credeţi că ar exista pentru a încetini acest proces şi pentru a-i face pe oameni să conştientizeze că, până la urmă, tradiţia şi obiceiurile i-ar ajuta chiar să trăiască mai bine, pentru că s-ar putea valorifica mai bine pe plan turistic?
Soluţii s-ar găsi; dar, într-adevăr pentru încetinirea acestui proces, că schimbarea e schimbare şi aia vine, vrei, nu vrei. Iar noi, la ora actuală, suntem atât de mari adepţi ai schimbării, încât transformăm şi din bine în rău, numai să fie schimbat. Deci, am sărit peste bicicletă.

Eu când m-am mutat, pentru că am cumpărat o casă ţărănească la tară, unde am stupii şi via, acolo la poartă era un stâlp rămas, pe care este încrustat 1895. Ei, când am refăcut acolo poarta, băieţii au aruncat stâlpul ăla, ca sa facă acolo din cărămidă. Şi le-am spus: “Nu, dom’le, stâlpul ăsta îl zidiţi aici. Aşa cu anul ăla acolo”. Deci, aceste semne trebuiesc puse.

Şi o altă metodă de a te întoarce ar fi de a încerca această viaţă simplă. De exemplu, acolo la mine la ţară, am o piatră din-asta pe care se mănâncă şi unde se ia masa mai ales vara. La noi în sat, toată lumea avea piatră din-aia, pe care nu ştiu cum o făceau aşa rotundă sau o găseau rotundă, deşi se prelucra puţin.
Şi în jurul pietrei aceleia, erau nişte scaune sau nişte butuci, pur şi simplu.
Păi marele sculptor al nostru, Brâncuşi, Masa tăcerii, de-aici a luat-o. Numai că el îi zicea “Masa tăcerii”, iar noi “piatra”. La mine-n sat fiecare ţăran avea în curte piatra asta. Deci Brâncuşi a luat-o, a cizelat-o şi i-a spus “Masa tăcerii”. Iar lumea toată s-a minunat. Desigur că el a fost geniu ca să facă treaba asta, prin acest gând, care nu i-a venit decât lui. Ei, şi ţăranii mâncau la această masă din piatră. Eu am găsit piatra asta tot acolo la casă şi am pus-o la loc, unde era. I-am făcut un butuc mare şi de jur împrejur am pus tot butuci. Şi vin străini, mai ales când e Festivalul de Film de la Cluj. Am mers odată acolo cu tot juriul. Erau din vreo 7 sau 8 ţări la masă acolo şi am şi pus o ţărancă de le-a făcut balmoş şi plăcinte cu brânză. Şi s-au minunat! “Ce-s astea?” La balmoş era foarte ciudat, că e un fel de mămăligă care se mănâncă cu murături.

Deci, în sensul ăsta s-ar putea păstra satul, printr-un turism din ăsta agrar şi unde să se facă şi mâncăruri naturale, nu ecologice. Eu n-am încredere în cuvântul “ecologic”. În momentul când zici “ecologic”, deja ceva-i pus, puţin, da’ e. Ori e natural, ori nu-i natural. Numai că acum nici natural nu mai poate fi, pentru că pământul este otrăvit.

- Cum vedeţi Dumneavoastră dezvoltarea rurală şi ce credeţi că ar trebui să se facă şi nu se face?
În primul rând, cel care ar adopta o asemenea atitudine ar trebui să aibă puterea de a lupta împotriva celor mai puternici care vor să distrugă agricultura şi satul. Trebuie să fii foarte puternic. Toţi miniştrii noştri ai agriculturii de până acum nu au avut această putere şi poate nici n-au vrut s-o aibă sau poate n-au vrut alţii. Astfel, în primul rând trebuie luptat împotriva acestei credinţe de transformare a ţărilor mici în colonii pentru ţările mari. Deci tot ce mâncăm noi acum se aduce din străinătate sau ce am putea să mâncăm de la noi, e făcut după aceleaşi metode. Aici este greşeala fundamentală.
Ei, dacă ai puterea să distrugi acest lucru, de-aici începe pe urmă activitatea.

Ca şi la învăţământ: nu poţi avea educaţie, dacă nu ai dascăli care iubesc oamenii şi copiii. Or noi în ăştia 20 de ani ne-am pierdut foarte mulţi învăţători şi n-am format alţii care să iubească copiii. Pe vremuri, dăscăliţa pe care o descrie Goga rămânea domnişoară bătrână. Nu se mai mărita din cauza dragostei pentru copiii altora; le uita Dumnezeu acolo la ţară. Şi toată viaţa ei, era această misie de a învăţa copiii.
Ei, oamenii ăştia au dispărut. Şi a dispărut şi ţăranul care avea această dragoste faţă de natură şi de pământ. Atunci îşi dădeau în cap cu sapa pentru un răzor de pământ. Acuma vând tot la italieni.

Trebuie schimbată această mentalitate şi este extraordinar de greu. Într-o lume destrăbălată cum trăim noi, că mă uit la televizor şi ce văd? Te cruceşti ce pot să facă: să te cerţi cu mama ta în faţa ţării, ca două capre nenorocite? Trebuie refăcuţi oamenii de altă dată. Şi asta ar putea să se facă prin şcoli agrare, unde să fie aduşi, în general, copii de la ţară şi, dacă mai sunt, iar eu cred că mai sunt şi oameni care pupă creanga pomului, ei, aceia trebuie aduşi profesori, nu din Atunci, s-ar putea crea nişte cadre didactice care să se ducă acolo, aşa cum au fost inginerii agronomi de pe timpul comunismului. Au râs de ei, dar ei mergeau şi întreţineau acolo o anumită atmosferă. Deci asta ar fi o modalitate de a reface dragostea ţăranului pentru pământ.

Ar mai fi o metodă care mie mi-ar plăcea: unde sunt ţărani din-ăştia împătimiţi, să fie trimişi oameni acolo la ei să înveţe.
De exemplu, şomeri. Să fie trimişi acolo, statul să-i ajute să repare casele alea vechi şi apoi să stea acolo să lucreze pământul. Şi apoi, din nucleele ăstea s-ar putea crea ceva. Dar cine să facă aceste nuclee? Pe cine interesează? Nu mai avem potcovari, nu mai are cine să facă uneltele agricole, că doar fierarul satului le făcea. Toate astea ar trebui refăcute, însă pentru asta e nevoie de o preocupare. Pentru asta ar trebui preşedintele ţării şi primul ministru să fie îndemnat la un plan de genul ăsta. Eu unul, nu sunt prea optimist în dezvoltarea asta rurală, dar poate că o să se nască nişte cuiburi din astea sacre, în care să meargă nişte oameni şi Dumnezeu să le dea această inspiraţie de a se îndrăgosti de pământ. Şi să ştiţi că sunt. Sunt crescători de animale, însă mulţi au intrat în zona de afacerişti. Ori, ouăle de la găinile crescute în baterii, e clar că nu sunt la fel de bune ca cele ale găinilor crescute în libertate. Păi câte din legile naturii funcţionează acolo în bateriile lor? În afară de asta, ar mai fi o metodă un program a cărui deviză să fie “Înapoi la legile naturii”. De exemplu, ţăranii să cultive la ei în grădină şi să fie un centru de achiziţii, cum făceau comuniştii. Deci, ţăranul face roşii şi le adună şi le predă la centrul respectiv, de unde sunt trimise la Mall şi unde trebuie. Aceeaşi treabă şi cu porcii, şi cu găinile. Eu am văzut în Danemarca şi în Franţa un sistem din ăsta. Deci creşti găini în libertate, numai cu produse naturale, cu seminţe, le aduci la un centru şi de acolo se vând la un Mall. În Franţa e o fermă din asta şi ca să cumperi o găină de-acolo, te abonezi şi te înscrii pe lista cu cel puţin 3 luni înainte. Înainte, omul nu ştia atât de multe lucruri, însă armonia şi-o crea prin alte căi. Acum, pentru că şi-a distrus armonia, trebuie să cunoască cât mai multe lucruri despre consecinţele acţiunilor sale şi despre cum s-o readucă.

- Ce mesaj aveţi pentru cititorii revistei SATUL?
“Înapoi la natură!” – să-şi asume această deviză. Să creadă că viaţa naturală este o formă de prelungire a existenţei pe acest pământ.

Interviu de Ana A. Negru
Foto: arhiva personală a d-lui Dorel Vișan


Ana A. Negru
Fondatorul revistei SATUL

Ana A. Negru (n. 1978, într-un sat săsesc din Ardeal), cu o experienţă de 14 ani în marketing şi publicitate, dă startul proiectului său de suflet - revista SATUL, în iunie 2009, din pasiune pentru satul tradiţional şi pentru fotografia etnografică. Contact: ana.negru@revista-satul.ro
Dezvoltat de Terrasoft

Copyright © Revista SATUL
Reproducerea integrală sau parţială a textelor sau ilustraţiilor din revistă este
posibilă numai cu acordul prealabil scris al SC START-UP Advertising SRL.
Toate drepturile rezervate. SATUL - Marcă înregistrată.
SATUL - Revista pentru promovarea traditiei si culturii din mediul rural
Revista SATUL vă recomandă în continuare 12 articole
Tradiţiile şi obiceiurile româneşti, în viziunea pictorului Nicolae Pătru
Citeşte mai mult
Revista SATUL vă recomandă