Arhitectură tradițională şi patrimoniu

Întemeierea unei gospodării ţărăneşti tradiţionale


Care-i rostul adăpostirii? Sub ce forme simţim nevoia de adăpost de-a lungul vieţii? Care-i rolul naturii în viaţa vechiului ţăran român? Descoperiţi contextul în care străbunii noştri îşi întemeiau casele.
Întemeierea unei gospodării ţărăneşti tradiţionale
Merele din tindă - foto de Vlad Eftenie
Începând cu acest număr al revistei, vă propunem un exerciţiu de privire, de cercetare şi receptare a gospodăriilor ţărăneşti tradiţionale, care transmit poveştile lor oricui rămâne aproape de această lume autentică. Pentru mulţi dintre noi însă, limbajul în care aceste poveşti sunt transmise este unul tot mai străin şi mai greu de înţeles.
De aceea, pe măsură ce vom înainta cu privirea asupra acestor gospodării, ne vom strădui să fim şi tălmaci pentru dumneavoastră. În acest prim articol, vă vom oferi povestea întemeierii unei gospodării ţărăneşti tradiţionale, aşa cum am aflat-o şi noi.


Despre rosturile adăpostirii şi ale firescului
Nevoia noastră de adăpost este una fundamentală.
Numai având siguranţa unui adăpost, putem să ne aventurăm în explorarea lumii ce ne-a fost dată şi numai în siguranţa lui, ne aflăm tihna.
Adăposturile noastre iau multe forme de-a lungul vieţii - la început, trupul mamei; apoi îmbrăţişarea acesteia; trupul propriu; sinea noastră; veşmintele; cercul celor apropiaţi; spaţiile şi obiectele asupra cărora ne asumăm proprietatea, delimitându-le; casele; şi-apoi, inevitabil, trupul pământului.
Locuind în astfel de adăposturi, omul descoperă şi făureşte rosturi ale lumii şi existenţei sale în aceasta, pe care le întipăreşte mai apoi în toate elementele asupra cărora se opreşte în explorarea sa, până când lumea întreagă îi devine familiară. În tihna adăposturilor lor, ţăranii români înţeleg rosturile lumii într-un mod specific. În viziunea lor, omul ocupă un loc privilegiat în lume, fiind făptura cea mai însemnată a Creatorului, asupra căreia acesta veghează şi rânduieşte cu necontenită grijă. În acelaşi timp, între om şi lumea sa, nu există vreo opoziţie – omul este parte a firii, a lumii, aflate în întregimea ei în mâinile grijulii şi pricepute ale Creatorului.
Firea întreagă este făcută după rânduiala lui Dumnezeu şi este armonios întocmită, fiind bună. Atâta vreme cât firea păstrează în sine caracterul dat de Dumnezeu – rânduiala ce îi este firească – armonia se păstrează, iar sensul său firesc este desăvârşirea. Într-un joc al exprimării, putem spune că firescul firii este rânduiala dată de Creator, iar calea către desavârşire este firescul.
Pe de altă parte, răul este perceput mai ales ca o denaturare a firii, o înstrăinare de firesc. Spre deosebire de natura ce-l înconjoară, omul are libertatea şi capacitatea de a ieşi din graniţele firii şi firescului. Dacă el poate accede la suprafiresc, el poate, de asemenea, să se înstrăineze de acesta şi să decadă în denaturare şi nefiresc, prin păcat. Acesta nu numai că are efecte distructive asupra omului, dar afectează şi firea cea curată (incapabilă să iasă din rânduiala ce i-a fost dată) în mijlocul căreia omul păcătuieşte, întinând-o.

În cuminţenia şi curăţia sa, natura îi insuflă vechiului ţăran român un adânc respect şi devine un adăpost, în care nu doar omul, ci însuşi Dumnezeu a întipărit rosturi accesibile celui dornic să le afle şi să le trăiască. Prin trăirea lor, omul devine solidar cu firea, intim cunoscător al ei şi părtaş la ordinea transcendentă a lumii.
Este esenţială nevoia şi capacitatea ţăranilor de a dialoga cu firea întreagă şi de a intra în comuniune cu ea. Prin acestea, omul află un adăpost în care are parte de armonie, de tihnă, de sens şi de sentimentul grijii pline de bunătate a Creatorului.
Acesta este o parte din contextul în care bunii şi străbunii acestui popor - precum şi unii dintre acei ce mai poartă şi-n zilele noastre în suflet chemarea către rânduiala străveche a firii - îşi ridicau gospodăriile. Cunoscând acest context, vom putea înţelege mai mult atunci când privirea noastră se va opri asupra acestora, vom putea citi şi regăsi în ele câteva din rosturile lumii ţăranilor români.

Întemeierea unei gospodării
Gospodăria nu este pentru ţăranul român o simplă casă – ea este constituită de regulă din casa propriu-zisă, construcţiile anexe acesteia, ce servesc diferitelor nevoi şi activităţi cotidiene, terenul ce îi aparţine gospodarului şi, nu în ultimul rând, familia acestuia.
Gospodăria este centrul vieţii sociale, familiale, economice şi spirituale a ţăranilor români.

A fi gospodar (cuvânt de origine slavă, ce înseamnă “domn, stăpân” ce are şi calităţile de “harnic, priceput, care ştie să chivernisească”) în propria gospodărie este o mare responsabilitate a omului faţă de fire şi o sursă a sentimentului de demnitate şi respect de sine a celui ce se simte, datorită filiaţiei sale spirituale, copilul privilegiat al Creatorului.
Momentul întemeierii unei noi gospodării coincidea în satele româneşti cumomentul căsătoriei.
Gospodăriile cuprindeau în mod obişnuit familii alcătuite din părinţi şi copiii lor necăsătoriţi.
În ordinea vârstelor lor, aceştia părăseau gospodăria părinţilor în momentul în care îşi întemeiau propria familie – fetele plecau să locuiască în gospodăria ridicată de soţi, iar flăcăii plecau spre a-şi ridica noi gospodării.
Singura excepţie de la aceasta regulă o constituia mezinul familiei. Cel mai mic dintre fii era cel care rămânea alături de părinţi, aducând-o în casa acestora pe soţia sa. El le purta de grijă părinţilor până la moarte şi le asigura, prin respectarea întregii rânduieli privind moartea, trecerea cu bine către lumea cealaltă. El moştenea ceea ce părinţii săi adunaseră şi păstraseră pentru sine într-o viaţă – întreaga lor gospodărie. În cazul în care familia era lipsită de fii, mezina era cea care îndeplinea acest rol pentru părinţii săi, împreună cu soţul ei. Fiecare dintre ceilalţi copii primea o parte din agoniseala părinţilor cu prilejul căsătoriei, în genere, împărţită în mod egal între ei.
În timpurile mai vechi, fetele erau înzestrate doar cu diferite bunuri mobile utile în gospodărie, în vreme ce feciorii primeau terenul de casă şi cel ce urma a fi cultivat şi lucrat de către noua familie. În timpuri mai apropiate de zilele noastre, s-a făcut trecerea către înzestrarea copiilor de ambele sexe cu pământ.

Practica înzestrării în momentul căsătoriei are vechi rădăcini.
În formele arhaice ale satului românesc şi vieţii ţărăneşti, proprietatea asupra terenurilor nu avea sensul si accepţiunea date de noi astăzi.
Locuitorii unui sat aveau putinţa de a lucra orice bucată liberă de teren din trupul de moşie al satului, fără a fi legaţi de o anumită suprafaţă de teren, dreptul de proprietate fiind, în fapt, dreptul de folosinţă a terenului. În plus, faţă de terenul pe care o gospodărie îl putea dobândi din suprafeţele arabile sau de păşune ale satului, ea putea să ia în stăpânire şi folosinţă terenuri prin defrişarea unui teren împădurit, acest act temerar fiind recunoscut automat ca just de către obşte, lărgind fondul de terenuri disponibile comunităţii. Întinderea de pământ pe care o gospodărie o folosea putea fi, însă, limitată de anumiţi factori: puterea sa de muncă; limitele întinderii vetrei satului; limitele folosinţei terenurilor de către ceilalţi săteni; permisiunea şi limitele stabilite prin hotărârea obştii satului (care reunea totalitatea adulţilor satului, a gospodarilor).
La nivelul obştii satului, se luau deciziile de importanţă pentru sat, aceasta într-o vreme în care statul nu era puternic centralizat şi nu dispunea de o organizare administrativă suficient de puternică, prin care să îşi exercite puterea în sate, astfel că satul, prin obşte, se autoadministra.
Terenurile lucrate de o anumită gospodărie se transmiteau urmaşilor cu ştiinţa întregii obşti, ce era suficientă pentru recunoaşterea şi garanţia acestui transfer.
Mai mult, transferul proprietăţii nu se producea după moartea şefului de gospodărie, proprietar absolut, ci se realiza din timpul vieţii acestuia, pentru ca noua familie să prindă rădăcini în comunitate şi să dea rod întru viaţă.
La un nivel mai adânc, putem deduce un mod particular de a trăi în lume al oamenilor ce urmau o asemenea rânduială – omul nu era proprietarul absolut al firii pănă la moartea sa, ci îşi asuma rolul trecător de transformator al acesteia în cele de trebuinţă pentru viaţă; el înţelegea că pământul pe care îl locuia şi îl lucra pentru hrană nu este un obiect inert asupra căruia are drepturi absolute până la moarte, ci este al întregii comunităţi, nutrind viaţa acesteia.

Aşadar, rostul originar şi adânc al înzestrării cu cele necesare în momentul întemeierii unei noi gospodării este acela de primire a noii familii într-o rânduială al cărei scop fundamental este întreţinerea şi perpetuarea vieţii, atât a familiei cât şi a comunităţii, noua gospodărie fiind primită, în acelaşi timp, în rândul obştii ce asigura autonomia comunităţii.
Viaţa ca scop şi valoare fundamentală este una din învăţăturile regăsite de ţăranul român în întreaga fire. De-a lungul vremurilor se ajunge la o stabilitate a folosinţei şi, în cele din urmă, la transformarea dreptului de folosinţă în drept de proprietate, terenurile intrând definitiv în patrimoniul unei anumite familii.

Alegerea locului de casă
Odată ce căsătoria a fost înfăptuită şi tinerii au fost înzestraţi, se purcedea la alegerea locului de casă, deoarece construcţiile ce erau parte a unei gospodării, locuinţa mai ales, nu puteau fi amplasate oriunde pe întinderea de pământ de care dispunea ţăranul.
Aşa cum am văzut, firea avea anumite calităţi - ce puteau fi schimbate sub influenţa făpturii umane. Mai mult, ele puteau fi influenţate şi de făpturile necurate ce nu aparţineau lumii acesteia, ci lumii de dincolo. Prin urmare, pentru vechii ţărani români existau locuri bune, curate, dar existau şi locuri rele – cele întinate de păcatele omeneşti şi cele asupra cărora o făptură din lumea cealaltă şi-a exercitat influenţa. Astfel, ţăranii căutau să evite aşezarea gospodăriilor lor în asemenea locuri.
Pentru a pune un bun început gospodăriei şi pentru a preveni cazul în care, nevăzând şi necunoscând semnele locului rău, şi-ar aşeza gospodăria într-un astfel de loc întinat, ei recurgeau la sfinţirea locului înainte de a începe construcţia. Prin sfinţire se restaura curăţia firii.
De asemenea, pentru ca locul să se cureţe şi să fie ferit de rele, aceştia mai recurgeau la gesturi rituale – spre exemplu, aşezau sau îngropau la temelia casei aghiazmă, tămâie, sare, vin, pâine, sau alte elemente, ce prin virtuţile lor, sporite şi transmise firii prin gestul ritual al omului, puteau influenţa în bine întregul spaţiu al gospodăriei.

Ridicarea casei şi a acareturilor
După alegerea şi sfinţirea locului bun, se purcedea la ridicarea casei şi a acareturilor (anexelor) acesteia.
În satul arhaic, la acest moment al întemeierii unei gospodării participa întreaga familie a tânărului, căruia îi aparţinea responsabilitatea ridicării casei în care noua familie se va adăposti.
Familia îl ajută pe noul gospodar să adune materialele de construcţie necesare, să le prelucreze şi apoi să clădească viitorul adăpost al familiei, împreună cu anexele sale.

Text: Alina Gaşler
Foto: Vlad Eftenie


Citiţi continuarea articolului în revista SATUL nr. 8.


Alina Gaşler
Alina Gaşler (n. 1986)- doctorand, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii Bucureşti.

Domenii de interes: arta în toate formele, oamenii, lumile lor interioare, călătoriile, sociologia şi antropologia, fotografia, romanele, bucătăritul, vinul şi mâncarea, muzica, natura...totul.
Dezvoltat de Terrasoft

Copyright © Revista SATUL
Reproducerea integrală sau parţială a textelor sau ilustraţiilor din revistă este
posibilă numai cu acordul prealabil scris al SC START-UP Advertising SRL.
Toate drepturile rezervate. SATUL - Marcă înregistrată.
SATUL - Revista pentru promovarea traditiei si culturii din mediul rural
Revista SATUL vă recomandă în continuare 10 articole
Icoana mea este o rugăciune
Citeşte mai mult
Revista SATUL vă recomandă