Arhitectură tradițională şi patrimoniu

Arhitectura ţărănească din nordul Transilvaniei


În nordul Transilvaniei, de-a dreapta şi de-a stânga munţilor Gutâi şi Ţibleş, se află patru din ţările străvechi româneşti - Ţara Maramureşului, Ţara Oaşului, Ţara Chioarului şi Ţara Lăpuşului.
Arhitectura ţărănească din  nordul Transilvaniei
Casă tradiţională din Ieud, Maramureş, în incinta Muzeului Naţional al Satului Dimitrie Gusti - Bucureşti
Ajunşi aici, putem să ne oprim asupra câtorva idei importante.
Transilvania, la fel ca şi celelalte provincii ale ţării, a fost locuită din timpuri străvechi de populaţia românească autohtonă, de moşii şi strămoşii ţăranilor români. Situaţia României ca spaţiu de tranzit pentru numeroase valuri de migratori, atractivitatea sa în raport cu interesele de expansiune ale diferitelor popoare, relieful său, precum şi acoperirea în proporţie foarte mare cu păduri, ocupaţiile oamenilor şi nivelul de dezvoltare al tehnicilor pastorale şi agricole folosite de ei – toţi aceşti factori au favorizat un anumit tip de organizare socială şi teritorială a vechilor ţărani români.
În vremuri străvechi, aceştia şi-au ales zone depresionare, situate de cele mai multe ori de-a lungul văilor râurilor, pentru a-şi întemeia satele. Înconjurate de păduri, având acces la apă şi beneficiind de un sol propice atât culturilor agricole, cât şi păşunatului şi cosirii de fân, aceste zone oferă ţăranilor tot ceea ce au nevoie pentru traiul lor. Vastele păduri ce înconjoară aceste depresiuni au funcţii foarte importante pentru oameni – sunt o barieră aproape de nepătruns pentru diferiţii invadatori, pot fi folosite drept ascunzători când aceştia pătrund totuşi în zonă, pot fi folosite în scop defensiv şi ofensiv în lupte; oferă un belşug de material lemnos pentru construcţii şi pentru încălzire; oamenii pot culege roadele pădurii sau vâna pentru a-şi suplimenta hrana; animalele pot fi lăsate să pască şi ele din belşugul de roade; poienile naturale sau create de om prin defrişare servesc oamenilor pentru păşunatul animalelor lor, pentru agricultură sau pentru albinărit, în acest din urmă caz primind numele de prisăci. De-aceea, poate, ne-a şi rămas până azi povestea frăţiei între români şi codrii lor.
Zonele acestea depresionare sunt umanizate treptat – se întemeiază sate, se stabilesc vetre şi hotare de sat, hotare ale căror terenuri sunt cucerite prin muncă şi distribuite pentru a se asigura accesul fiecărui ţăran la tot ceea ce are nevoie pentru traiul său – loc de casă în vatră, teren agricol, fâneaţă, apă, pădure.

Un tip de organizare socială aparte se naşte în aceste spaţii.
Originar liberi, aceşti ţărani se organizează spre a-şi gospodări teritoriul.
Se încheagă obştia satului, cuprinzând totalitatea gospodărilor, un for comunitar având drept de a decide şi de a acţiona în multiplele chestiuni ale vieţii ţăranilor.
Obştiile de sat trimit, atunci când este cazul, reprezentanţi în adunările obştilor de vale (reunind satele situate pe un singur râu) iar obştile de vale sunt reprezentate şi ele în adunări ale obştiei de ocol.
Ocolul este denumirea ce i se mai dă unei astfel de zone depresionare populate cu ţărani liberi – de cele mai multe ori, ţăranii înşişi numesc spaţiul mai larg pe care îl locuiesc şi pe care îl “guvernează” ei înşişi“ţară”.
Uneori ţăranii îşi pierd libertăţile – devin aserviţi unui stăpânitor, fie el un boier, o mănăstire sau domnul unui stat feudal românesc. Însă felul lor specific de viaţă, cu toate aspectele sale, este de o remarcabilă statornicie - până târziu în istorie, chiar până în secolul al XX-lea, el îşi păstrează neschimbate numeroase caracteristici.

Se petrec schimburi culturale cu numeroasele populaţii nebăştinaşe ce au trecut prin spaţiul României sau s-au stabilit aici precum şi evoluţii ale formelor vieţii ţărăneşti – ele însă nu schimbă vreme foarte îndelungată cea mai mare parte a caracteristicilor esenţiale lumii ţăranilor români. Ferite, numeroase, răspândite pe tot teritoriul României, aceste ţări au fost nuclee de continuitate şi de răspândire a culturii şi civilizaţiei româneşti, în cele mai autentice forme ale sale, cele ţărăneşti. Diversitatea de manifestări ale creativităţii ţărăneşti precum şi o conştiinţă puternică a identităţii regionale a localnicilor fiecărei ţări a fost remarcată de cei ce le-au studiat înainte ca ele să îşi piardă cea mai mare parte a vechilor lor caractere.
Dincolo însă de diversitate şi separare, răzbate însă evidenţa unei impresionante unităţi – caractere comune şi foarte puternice asemănări, dovezi că toate aceste ţări sunt manifestări diversificate în condiţiile locale ale unui trunchi de cultură şi civilizaţie comun – cel românesc.

Arhitectura ţărănească în Ţara Maramureşului, Oaşului, Chioarului şi Lăpuşului
Arhitectura ţărănească este încă o dovadă a unităţii în diversitate a culturii şi civilizaţiei româneşti precum şi a remarcabilei lor continuităţi, fapt ce poate fi observat şi prin studierea celor patru ţări româneşti din nordul Transilvaniei.
Arhitectura ţărănească tradiţională este relativ unitară în caracteristicile sale pe teritoriul ţărilor Maramureşului, Oaşului, Chioarului şi Lăpuşului. Totuşi, câteva note distictive ale acesteia pot fi remarcate în fiecare din aceste zone, individualizându-le.

Lemnul este materialul de construcţie folosit aproape în exclusivitate în acest spaţiu.
Sunt folosite, totuşi, diferite esenţe lemnoase – în Maramureş, pe văile Izei şi Vişeului este utilizat lemnul de brad, în vreme ce în depresiunea Şugatag locul acestuia este luat de stejar; în Ţara Oaşului se foloseşte cu precădere lemnul de stejar; în Chioar si Lăpuş se utilizează şi bradul, şi stejarul.

Casele sunt ridicate în genere pe o temelie de piatră, puţin ridicată deasupra solului, lăsată ceva mai lată în preajma faţadei casei pentru a forma o prispă. Pe această temelie se aşează tălpile casei, peste care se ridică, din bârne, pereţii casei.
În modalitatea de construire a acestora se poate observa aceeaşi unitate în diversitate. Astfel, în toate cele 4 zone, zidurile caselor din vechime se realizau din trunchiuri rotunde, nefasonate, de copaci, având un diametru de 15-30 de cm. Prin secolul al XVIII-lea apar zidurile realizate din grinzi fasonate de dimensiuni uriaşe (lungi de 3-4 metri, groase de 20 de cm şi late de 80-100 de cm).

Cele mai recente construcţii ţărăneşti renunţă la acest tip de grinzi masive, preferate în locul lor fiind bârnele fasonate prin cioplire, cu secţiunea de formă pătrată, având laturile de 10-25 de cm. Îmbinările de la capetele bârnelor sunt rotunde sau “drepte”, corespunzător formei bârnelor. Uneori, capetele bârnelor ce formează pereţii laterali ai casei sunt lăsate mai lungi pentru a feri prispa de vânt. Tot în zona prispei se plasează uneori, pe capetele tălpilor pereţilor transversali, o scândură lată ce va servi drept laiţă.
Prispa e mărginită de stâlpi uneori, caz în care primeşte numele de “târnaţ sau şatră”. Includerea stâlpilor ce delimitează prispa-târnaţ este mai curând o caracteristică a Maramureşului şi Oaşului, Lăpuşul şi Chioarul menţinănd prispa deschisă, simplă.

Când pereţii sunt gata, între bârnele lor se îndeasă, invariabil, muşchi - cu rol de izolare. Apoi, dacă în Maramureş şi Oaş, lemnul zidurilor rămâne de regulă aparent, în Chioar, pereţii sunt întotdeauna lipiţi şi văruiţi, iar în Lăpuş sunt lipite cu lut şi văruite uneori - în albastru pal - numai spaţiile dintre bârne.

Acoperişurile caselor, în patru ape, sunt foarte înalte.
Ca regulă, un căprior al acoperişului are lungimea egală cu lăţimea casei.
Odinioară, toate învelitorilor acoperişurilor se realizau din paie şi aveau o formă circulară în partea de jos, a streaşinii.
Constructorii caselor mai recente renunţă de cele mai multe ori la învelitorile din paie, utilizând în schimb draniţa. Totuşi, paiele se mai folosesc pe alocuri şi în această perioadă – mai pot fi întâlnite, foarte rar, în Maramureş, rar în Chioar şi Oaş şi cu precădere, încă, în Lăpuş.
Învelitorile din draniţă ale acoperişurilor sunt alcătuite dintr-un strat sau două de draniţă, aşezată pe rânduri, ultimul dintre acestea, de pe coamă, find tăiat uneori în forme decorative.
În apa acoperişului situată către faţada casei sunt realizate de regulă 2 - 3 deschideri, ochiuri prin care iese fumul din pod.

Planurile caselor sunt legate de lungimea prispei:
- parţială sau de-a lungul întregii faţade.
Planul caselor ce au prispa întinsă pe lungimea întregii faţade evoluează, la fel ca în celelalte zone ale ţării, de la tipul cel mai simplu, cu o încăpere spre tipuri mai complexe – cu 2 şi 3.
Spre mijlocul secolului al XX-lea, casele cu o singură încăpere nu mai pot fi întâlnite de cercetătorii satelor de aici. Aceştia identifică însă, rar, case aparţinând tipului cu 2 odăi - una este tinda, lipsită de tavan, prin care se intră în camera de locuit. Poate fi întâlnit apoi tipul caselor cu tindă, cameră de locuit şi cămară – intrarea se face prin tindă iar din aceasta, în lateral, stânga şi dreapta, spre cămară şi camera de locuit; tinda şi cămara sunt încăperi înguste, de 1,5-2 metri lăţime, iar cămara este lipsită complet de ferestre.
Cămara integrată în casă este caracteristică Maramureşului şi Lăpuşului - în gospodăriile din Oaş şi Chioar cămara este construită separat de casă. În cazul caselor cu prispă parţială, îndinzându-se de-a lungul unei părţi din faţadă, planurile cuprind, la fel, două încăperi (tindă, cameră de locuit) sau trei (tindă, cămară, cameră de locuit). Prispa parţială este situată de-a lungul tindei în cazul casei cu 2 încăperi şi de-a lungul tindei şi cămării în cea cu trei.

În Maramureş poate fi întâlnit şi un tip aparte de prispă. Aceasta este mai lată în dreptul tindei şi cămării, întinzându-se apoi, cu lăţime înjumătăţită, şi de-a lungul odăii de locuit. Intrarea se face prin tindă şi în cazul acestor case. Distinctivă pentru Maramureş este plasarea intrării în cămară în fundul tindei, în rest, uşile către celelalte două încăperi fiind plasate în pereţii laterali ai tindei.
Fie că au prispă de-a lungul întregiii faţade sau doar parţială, casele din vechime, din toate cele 4 ţări, sunt caracterizate prin asimetria planurilor lor – intrarea se face prin tinda plasată lateral, iar odaia de locuit este mult mai lungă şi încăpătoare decât tinda şi cămara.

Către începutul secolului al XX-lea, planurile caselor se modifică, tinzând tot mai mult spre simetrie. Cămara se transformă într-o încăpere destinată locuirii permanente, în vreme ce odaia cea mare devine odaia curată, folosită pentru depozitarea bunurilor de preţ ale familiei, primirea de oaspeţi, mese şi ceremonii festive. Cu timpul, cele două odăi mai mari tind să devină egale ca suprafaţă, iar tinda este deplasată spre centru. Acum, intrarea se face prin tinda centrală, din care se deschid în lateral uşile către celelalte două odăi ale casei. Prispa se extinde invariabil de-a lungul întregii case şi, uneori, chiar de-a lungul unui perete lateral al acesteia, de obicei cel orientat spre drum.

De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, apare în planul caselor şi un foişor la intrarea în casă – mai ales în Oas şi Maramureş.
În cele din urmă, începând cu anii '20-30 ai secolului al XX-lea se dezvoltă, sub influenţa centrelor urbane din zonă, un plan ce include şi o a patra odaie, o bucătărie.

Frumuseţea caselor din această parte a Transilvaniei este asigurată atât prin armonia proporţiilor, cât şi prin elemente de decor aplicate diferitelor suprafeţe ale casei.
În fapt, casele de aici sunt considerate unele dintre cele mai frumoase realizări ale arhitecturii ţărăneşti din România, îmbinând cu succes, şi ele, ca restul obiectelor ţărăneşti, frumosul şi funcţionalul.

Reuşita proporţionare a acestor case contribuie semnificativ la impresia pe care ele o fac privitorilor – armonia volumelor face plăcută priveliştea şi prezenţa lor. Laturile scurte ale caselor celor mai vechi reprezintă circa două treimi din cele lungi.
Înălţimea pereţilor în raport cu cea a acoperişului respectă şi ea această proporţie.
Mai mult, întreaga casă este împodobită de ţăranii de aici prin utilizarea unor tehnici şi motive diverse.

Acoperişurile învelite cu paie sunt frumos bătute şi rotunjite.
Cele învelite cu draniţă sunt rodul migalei, impresionând şi ele – linia coamei acoperişului este împodobită cu un şir de draniţă tăiată spre a închipui diferite forme; la fel, capetele vizibile ale unora din şirurile de draniţă sunt tăiate şi ele în forme diverse – vârfuri ascuţite, semicercuri, cozi de rândunică; adesea şirurile de draniţă sunt fixate pe acoperiş în aşa fel, încât fibrele lemnoase să fie orientate diferit pe fiecare dintre rânduri. Acest procedeu naşte un efect frumos, în funcţie de felul în care cade lumina într-un anumit moment, rândurile părând mai luminoase sau mai întunecate.

Masivitatea pereţilor este întreruptă şi echilibrată de zona uşilor şi ferestrelor – ramele acestora sunt cioplite cu frânghii şi rozete, romburi. Ferestrele, în partea de sus şi de jos, sunt încadrate de două console orizontale, iar în dreptul uşii, lângă locul cheii – şi ea de lemn – poate fi găsită o poliţă împodobită şi ea cu motive crestate – romburi, rozete.

Stâlpii casei sunt cei ce poartă, de regulă, densitatea cea mai mare de decor a casei.
Stâlpii, numiţi brânci sau căpriori de localnici, sunt împărţiţi de specialişti în două categorii – cei împărţiţi în două registre (tipuri de arii decorate) şi cei împărţiţi în trei. Primii au partea de jos, până spre mijlocul lor, fasonată într-o formă cu secţiune pătrată. Jumătatea superioară fie ia forma unui fus, fie este formată dintr-o succesiune de 2-3 volume cioplite de jur împrejur – tridimensional – pe trei laturi sau doar pe latura din faţă a stâlpului.
Acest prim tip de stâlpi este specific Oaşului, Chioarului şi Lăpuşului.

În Maramureş, predomină stâlpii alcătuiţi din trei registre.
Prima treime este de secţiune pătrată şi serveşte drept suport pentru scândurile de la balustrada prispei. Închiderea cu balustradă a şatrei sau târnaţului este un fapt caracteristic caselor mai noi din Maramureş – această practică se răspândeşte mult în trecutul recent, nefiind caracteristică niciunei dintre cele 4 ţări în vremuri mai îndepărtate de zilele noastre. Balustrada este formată din scânduri orizontale sau verticale, înalte de 80-100 de cm. În cazul în care sunt aşezate vertical, scândurile sunt la rândul lor traforate cu diferite motive.

A doua parte a stâlpilor din Maramureş este cioplită în diferite corpuri – poliedre, cuburi, cilindri – prinse între brăţări de lemn cioplit, mai subţiri. Cilindrii pot fi fasonaţi fusiform, după care pot fi împodobiţi suplimentar prin cioplire. Ultima parte a acestor stâlpi este mult mai elaborată – aceasta este mai îngustă, asemănătoare cu o limbă, pe ea ataşându-se, în lateral, cu ajutorul unor îmbinări şi cepuri de lemn două elemente de sprijin numite “chituşi”.

Aceşti chituşi sunt ciopliţi în forma unor începuturi de arce, au în partea inferioară câte o protuberanţă, perforată sau nu, şi se prind, pe de o parte, de stâlpi, pe de altă parte, de fruntarul prispei. Aceasta din urmă este fie drept, fie uşor arcuit în intervalul dintre doi stâlpi. Arcatura fruntarului şi începutul de arc al chituşului formează împreună o arcadă. Arcadele acestea sunt o caracteristică a caselor maramureşene, fiind rar întâlnite în Lăpuş, Oaş sau Chioar.
Fruntarul, stâlpii şi chituşii sunt uneori decoraţi şi cu crestături mici triunghiulare, ce dau un ritm plăcut volumelor lor cioplite.
Mai mult, capetele grinzilor ce alcătuiesc acoperişul prispei sunt şi ele cioplite, decupate în scări sau uşor arcuite.

În fine, către zilele noastre decorul se realizează cu mijloace tehnice diferite.
Stâlpii sunt strunjiţi, în vreme ce chituşii şi fruntarul sunt înlocuiţi cu scânduri traforate în aşa fel, încât să se asemene cu vechile forme cioplite.

Text şi foto: Alina Gaşler

Bibliografie:

1. Florescu, Paul, Florea, Bobu, Petrescu, Paul, (red. responsabili) et. al., Arta populară românească, Bucureşti, Editura Acadamiei Republicii Socialiste România, 1969;
2. Petrescu, Paul, Arhitectura taraneasca de lemn din Romania, Bucureşti, Meridiane, 1974
3. Stahl, Henri H., Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, vol. 1-3, Bucureşti, editura Academiei R.P.R., 1958-1960.


Alina Gaşler
Alina Gaşler (n. 1986)- doctorand, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii Bucureşti.

Domenii de interes: arta în toate formele, oamenii, lumile lor interioare, călătoriile, sociologia şi antropologia, fotografia, romanele, bucătăritul, vinul şi mâncarea, muzica, natura...totul.
Dezvoltat de Terrasoft

Copyright © Revista SATUL
Reproducerea integrală sau parţială a textelor sau ilustraţiilor din revistă este
posibilă numai cu acordul prealabil scris al SC START-UP Advertising SRL.
Toate drepturile rezervate. SATUL - Marcă înregistrată.
SATUL - Revista pentru promovarea traditiei si culturii din mediul rural
Revista SATUL vă recomandă în continuare 5 articole
Nea' Nelu – meșter șițar din Moieciu de Sus
Citeşte mai mult
Revista SATUL vă recomandă