Amedzope sau poemul unui sat ghanez

De sus se văd acoperişurile de tablă ale caselor din sat şi de jur împrejur păduri de un verde prăfuit, lipsit de viaţă. Ceva mai impresionantă este cascada Amedzope, care poartă numele satului. Dar nici măcar cascada nu ar trebui să fie ţinta principală a turiştilor. Ca întreaga Ghana de altfel, satul Amedzope nu este atractiv datorită caracteristicilor geografice, nici datorită vreunor minuni arhitecturale, ci datorită oamenilor. Poezia acestui sat şi a ţării întregi este în oameni, nu în natură sau clăriri. Prima strofă din poem eeste despre călătoria către sat. Şoferul tro-tro-ului (sistem de transport public: microbuze minuscule, cu scaunele tocite până la metal, roţile necentrate şi diverse componente metalice – uneori chiar uşile – atârnând pe dinafară) este din Amedzope şi aşa bucuros că îi vom vizita satul, încât conduce ca un pilot de curse. Fac poze în disperare: magazinul de mobilă ‘Poarta raiului fara mită’, firma de electronică ‘Dumnezeu este răspunsul’, service-ul de maşini ‘Prin graţia Domnului’ sau surprinzătoarele mesaje de pe parbrizele maşinilor ‘Atenţie! Îngeri de pază’, ‘4 nails + 1 cross = 4given’, ‘Aplaudaţi-l pe Iisus’ sunt toate metafore ale unui simţ al credinţei amuzant-surprinzător al ghanezilor. Cu ochii la drum, Kojo şoferul îmi povesteşte despre satul natal: - Este cel mai mare sat din zonă. De curând s-a deschis şi un centru turistic. Oamenii sunt prietenoşi şi curioşi. O să vă placă. Să mergeţi să mâncaţi la Betty şi neapărat să vizitaţi cascadele. Ajungem. Mă extrag cu greu de lângă bunica imensă care tot drumul mă strivise de metalul încins al uşii şi cobor. Vicky şi Tim mi se alătură şi pornim la plimbare prin sat. Peste tot copii, epitetele poemului nostru. Copii frumoşi şi cuminţi, nu gălăgioşi şi obositori ca cei din oraşe. Nu răsună de pe nicăieri enervantele strigăte de ‘Obruni!’, ‘Obruni’ (‘Albule!’, ‘Albule!’). Suntem priviţi cu toleranţă şi curiozitate. Micul centru de turism este în mijlocul satului şi aici îl întâlnim pe Francis Adjei, unul din cei doi ghizi locali. În 10 minute e stabilit, vom cina la el acasă, cu soţia şi cu familia surorii lui. Dar până atunci urmează partea narativă a poemului, explorarea satului. Păşind pe uliţa principală a satului, către piaţă, ne oprim des: ne jucăm cu copiii, stăm de vorbă cu o femeie din sat care şi-a scos copilul la plimbare prinzându-l cu o pânză colorată pe spate, facem poze unui grup de bărbaţi care au ieşit la o ţigară şi o bere, schimbăm saluturi cu o bătrână care se întoarce din pădure cu un snop de lemne de foc în cârcă. O femeie ne zâmbeşte de la fereastră, un zâmbet deschis şi larg atât de specific africanilor. În piaţă este înghesuială. Stăm mai la o parte, lângă scaunele de piatră aşezate în cerc, pe care bătrânii se aşează la consilii să discute problemele satului. Sunt ocupate acum de bărbaţi tineri şi arţăgoşi, probabil de la vinul de palmier care li se miroase în respiraţie. De aici se văd bine toate tarabele încărcate, iar într-un colţ al pieţei afişul ‘cinematografului’ din sat (casa unui sătean care are DVD player). Se lasă seara chiar când ajungem la cascade. E o linişte nefirească imediat după larma din piaţă. Principala personificare a naturii în poemul nostru este sunetul apei care se azvârle în gol de pe stânci, întrerupt din când în când de chiorăitul burţilor noastre. E vremea să vizităm casa lui Francis. Familia lui Francis şi primirea pe care ne-o fac sunt încoronarea aventurii, hiperbola poemului. Soţia lui Francis ne-a pregătit fufu (o pastă preparată din yam, banane şi casava fierte, şi care se consumă cu supă). În camera micuţă dar caldă, mâncăm cu toţii şi vorbim. Francis ne povesteşte cât de greu este să faci nuntă în Ghana şi ne arată cât ar costa: mult mai mult decât şi-ar putea el permite din câştigul de ghid. Soţia lui nu vorbeşte mult, dar trebăluieşte constant prin cămăruţă, completând supă în boluri, aducându-ne şerveţele, curăţând masa. Şi după masă, joaca! Sora lui Francis are patru copii, trei fetiţe şi un băieţel. Cea mai mică fetiţă – abia un bebeluş, stă cuminte bucurându-se de briza serii într-o cutie-colet cu etichetă de la o distilerie de alcool. Nu putem comunica verbal, dar jucându-ne nici nu contează. Aceşti copii nu ştiu engleză, nu au jucării, nu au haine de firmă şi îşi ajută întotdeauna părinţii cu treburile casei, dar bucuria lor este de o inocenţă şi spontaneitate covârşitoare şi total lipsită de materialism. Similare cu ale bunicului lor (sau străbunic?), un bătrân de o demintate regească, care vine să ne cunoască şi ne povesteşte cum – în al doilea Razboi Mondial – el şi ceilalţi soldaţi africani luptau desculţi. Poemul satului ghanez este unul ciclic, cu un John zâmbitor aşteptându-ne a doua zi dimineaţă lângă centrul de turism ca să ne ducă în oraş, deşi itinerariul tro-tro-ului lui nu trecea în mod normal pe acolo la întoarcere. Text şi foto: Mircea Samoilă