Jurnal de călătorie

A fi în India e ca atunci când eşti îndrăgostit


Iată cateva motive paradoxale de a iubi India.
A fi în India e ca atunci când eşti îndrăgostit
Latif
Duhoarea este aproape mortală. Nu sunt sigur cum o pot descrie: nu e de hoit, dar nici neapărat de canal. Atlfel decât hoitul, mai rău decât canalul. Porci negri şi lucioşi se bălăcesc în apa tulbure şi întunecată – foarte, foarte întunecată, mai neagră decât uleiul de motor ars, dar cam cu aceeaşi consistenţă –, arătându-şi doar ochii (şi nici măcar atunci când se scufundă după vreo bucățică de nu ştiu ce caută ei atât de asiduu acolo) şi linia spatelui, ca nişte rechini fără dorsală. La câţiva metri mai încolo, două femei stând ciuci gătesc chapatti pe un mic grătar lângă canalizarea deschisă. Lângă ele, vânzătorul de ghirlande de iasomie împleteşte imaculatele şi parfumatele flori albe pe o sfoară, apoi adaugă noua coroniţă la grămăjoara de pe tejghea, de unde femeile le vor cumpăra şi le vor prinde în păr.

Am denumit această stradă The Shit Street. Și o iubesc, la fel cum am ajuns să iubesc nesfârşitele şi prăfuitele călătorii cu autobuzul, gunoiul zăcând peste tot, vacile sacre care sunt tomberoanele oraşului şi principala cauză a blocajelor în trafic, lipsa completă de hârtie igienică, mâncarea inuman de picantă dar delicioasă care din când în când te face să o dai afară şi pe gură şi pe partea cealaltă (uneori în acelaşi timp). Toate acestea le iubesc necondiționat şi cu o fascinaţie mereu nouă, precum micile ciudăţenii pe care le găsim fermecătoare şi revelatoare într-o persoană iubită, precum călătoria de descoperire a lumii înconjurătoare pentru un copil de 3 ani. O călătorie în care experienţele nu sunt întâmpinate cu judecăți sau clasificări încărcate de dualitate (asta-i bine, asta-i rău, asta-i oribil, asta-i plăcut), dar cu întrebări mereu dătătoare de revelaţii, urmate de răspunsuri care transcend bariera dintre înăuntru şi în afară, eu şi ceilalţi, trecut, prezent şi viitor. O experienţă care se hrănește constant din sine însăşi. Cuvintele cu care să descriu această trăire se joacă de-a v-aţi ascunselea cu mine; mă bazez pe faptul că cei care citiţi aceste rânduri ştiţi cum e sa fii îndrăgostit: amintiţi-vă şi veţi înţelege.

'A fi în India e ca atuncicând eşti îndrăgostit', am auzit-o pe Sarah Moore zicând odată. Acum, şapte ani mai târziu şi iarăşi în India, nu mi-o mai amintesc pe Sarah Moore, cum arăta, cum vorbea; îmi amintesc că era o fată cuminte, drăguţă cu toată lumea. În ziua aceea însă am urât-o, deoarece eu ar fi trebuit să rostesc acele cuvinte. Era exact ceea ce simţeam eu, ce gândeam eu, dar cuvintele nu se născuseră pe buzele mele ci pe ale ei. Hoaţă de gânduri. Hoaţă de trăiri. Hoaţă de revelaţii.

Hm, ce altceva iubesc în India? Căldura şi ţânţarii, uimitoarele şi coloratele sari-uri pe care le poartă femeile, firea prietenoasă a oamenilor şi sentimentul că sunt faimos, un actor vestit dintr-un mic oraş, urmărit cu privirile, salutat, asaltat cu întrebări. Iubesc calmul băieţelului care îţi culege zâmbitor cărţile de pe jos, după ce le-a scăpat de pe bicicletă (în locul lui, probabil eu aş fi scăpat o înjurătură. Sau mai multe) şi inocenţa croitorului din faţa biroului care a invitat-o pe Lucy la masă cu familia lui şi şi-a cheltuit probabil jumate din profitul pe o lună pentru a-i oferi carne de pui. Sau bărbatul care m-a invitat la casa lui de la ţară pentru un întreg weekend doar pentru că din întâmplare mi-am amintit imposibilul lui nume – Balasubhramanian – după ce abia ne cunoscusem. Dar cel mai mult iubesc duioasa, demna, prietenoasa, neînfricata expresie de pe faţa lui Latif, el care este un simplu chai-wallah, dar ar putea să fie vedetă de film. Preţuiesc legătura de prietenie pe care am format-o deşi împreună cunoaştem doar vreo 10 cuvinte în Engleză şi Tamil cu care putem comunica. Latif munceşte mult – îl văd închizându-şi micul chioşc de la marginea drumului în jurul orei 11.00 noaptea, dar este iarăşi acolo, întotdeauna gata, la 5 dimineaţa. Mâinile lui sunt acoperite cu bătături, terminaţiile nervoase din degete au murit probabil de mult din cauza paharelor de chai fierbinte pe care le prepară în fiecare zi, si – un amănunt neaşteptat – craniul lui e atât de puternic încât poate sparge cărămizi cu creştetul capului (şi nu trişeaza, după cum şi-a dovedit Tim, care a încercat şi aproape a leşinat după ce şi-a trântit o cărămidă de cap). Latif mi se pare întruchiparea Indiei: harnic, curajos, prietenos, exotic, răbdător, inocent şi cinstit, dar în acelaşi timp contradictoriu, judecând după sesiunile rare, dar neaşteptate şi violente de alcoolism.

La un mod mai general, inocenţa – din el şi din India (şi din multe alte ţări aşa-zise din lumea a treia) este ceea ce iubesc cel mai mult, abilitatea de a se descurca cu foarte puţin, de a fi mulţumit cu mijloace de subzistenţă: e profund jignitor să spui unui om că este sărac în India atâta timp cât îşi poate hrăni familia de pe o zi pe alta. Am întâlnit această inocenţă şi în sate din România şi mi-o doresc şi în viaţa mea; să nu-mi spuneţi că voi nu v-aţi săturat să vreţi mai mult în fiecare zi, să fiţi nemulţumiţi de lucruri şi condiții care pentru mulţi alţii reprezintă bogăţie!

Este lipsa acestei inocenţe pe care noi cei care ne simțim prinşi în şuvoiul modernităţii o deplângem şi ne-o dorim. Ne jeluim că aceste locuri în care ea încă există sunt în schimbare, devin din ce în ce mai mult ca locurile noastre şi îşi pierd ”autenticitatea”. Această atitudine mi se pare nimic altceva decât ipocrizie. Și sunt primul care o voi recunoaşte în mine însumi. E într-adevăr foarte drăguţ să fii nostalgic şi să visezi la o viaţă de simplitate atunci când ai alternative. Și cu toate că avem posibilitatea de a trăi această viaţă pe care o visăm cu dor, tot ceea ce facem de fapt este să ne-o dorim, să îi deplângem pierderea şi să fim nostalgici. Câţi dintre noi posed resursele interioare sau dorința adevărată de a trăi simplu şi ”autentic”? Eu personal cunosc o singură persoană, una singură în întreaga Românie urbană (şi nu cred ca-s mulţi nici în zonele rurale) care nu are şi nici nu vrea telefon mobil. Iubim şi admirăm un astfel de stil de viaţă ca nişte turişti, ca nişte observatori comfortabili. Consider că este complet nedrept din partea unor oameni care nu mai trăiesc în permanenţă cu întrebarea Cum îmi voi hrăni familia mâine? gravată în minte să dorească altora exact acest lucru. La urma urmei, această întrebare este sursa inocenţei în situaţia discutată, nu?

Absenţa alegerii, a unei alternative, ne face să ne descurcăm cum putem mai bine în singura situaţie care ne este disponibilă. Ne face să fim mai creativi în a descoperi oportunitatea, ne face să judecăm mai puţin şi să fim mai mulţumiţi cu ceea ce ne dăruieşte circumstanţa. Pe când într-o lume a individualismului, cosumeristă şi orientată către comfort suntem atât de năpădiţi de alternative încât de multe ori pierdem oportunităţile. Oportunitățile de a fi fericiţi, mulţumiţi, de a vedea frumuseţea. Dar putem alege. Și aşa cum e şi firesc, ţine în întregime de noi înşine ce anume alegem.

Text și foto: Mircea Samoilă


Mircea Samoilă
Mircea Samoilă (n. 1978, Braşov) debutează în presă după absolvirea Facultăţii de Litere a Universităţii Lucian Blaga din Sibiu. Începând din anul 2002 este Operations Manager la Projects Abroad UK, în prezent ocupându-se de Argentina, Bolivia, China, Jamaica, Africa de Sud şi Uganda.
În 2010, Mircea a fondat publicaţia online Voices of the World, aceasta fiind o oportunitate pentru tinerii de pretutindeni, dar în special din ţările subdezvoltate, de a se exprima liber şi de a învăţa despre jurnalism.
Dezvoltat de Terrasoft

Copyright © Revista SATUL
Reproducerea integrală sau parţială a textelor sau ilustraţiilor din revistă este
posibilă numai cu acordul prealabil scris al SC START-UP Advertising SRL.
Toate drepturile rezervate. SATUL - Marcă înregistrată.
SATUL - Revista pentru promovarea traditiei si culturii din mediul rural